The Railway Man (2013)
Regia: Jonathan Teplitzky
Distribuția: Colin Firth, Nicole Kidman, Stellan Skarsgård, Jeremy Irvine
Văzând filmul „The Railway Man”, mi-am adus aminte de actualitatea cuvintelor scrise şi gândite de Horia- Roman Patapievici acum aproape de două decenii: „Lipsa locală a memoriei antrenează un soi de dezintegrare a personalităţii. Când omul nu îşi aminteşte, ceva se degradează în el. E precum moartea: ceva te posedă incontrolat, că o smulgere, că o apă în care eşti aruncat, cu ochii şi mâinile legate” (Zbor în bătaia săgeţii, Editura Humanitas, 1996, pag. 181). Memoria este importantă, cu atât mai mult când ea este traumatică.
Subiectul filmului se dezvoltă echilibrat pe două paliere/două planuri: cel al prezentului anilor `70 şi cel al trecutului (cel de-al Doilea Război Mondial) avându-l în prim plan pe Eric (Colin Firth). În prezentul filmului, personajul principal este un banal împătimit al cailor ferate (ocazie cu care o şi întâlneşte pe Pattie-Nicole Kidman, cu care se căsătoreşte rapid), care călătoreşte brambura prin Marea Britanie cu trenul, cunoscând toate detaliile turistice. În cel de al doilea plan, care se dezvoltă mai încet, odată cu progresia filmului, îl descoperim pe maturul Eric bântuit de trecutul său traumatic. Tânăr militar britanic, operator radio în cadrul trupelor dislocate să apere punctul strategic vital pentru Imperiul Britanic din Singapore (supranumit şi Gibraltarul Estului), a luat parte la luptele dintre englezi şi japonezi care au dus până la urmă la capturarea celebrului port de către Imperiul Nipon (8-15 februarie 1942). Înfrângerea britanică a fost completă, Winston Churchill numindu-l, pe bună dreptate, cel mai mare dezastru din istoria armata a Imperiului Britanic, având în vedere că s-au predat aproximativ 80.000 de militari ai Imperiului (atât britanici, cât şi indieni sau australieni), aceştia alăturându-se altor 50.000 luaţi prizonieri de japonezi de-a lungul campaniei din peninsula Malaya, aflată la nord de Singapore.
Eric, împreună cu mulţi alţi prizonieri de război, au fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi trimisi înspre nordul peninsulei Malaya, acolo unde japonezii construiau o cale ferată care ar fi trebuit să facă legătură între forţele nipone care luptau pe frontul din Birmania britanică, parţial ocupată şi Siam (Thailanda de astăzi), printr-o zona cu un relief foarte dificil. Această cale ferată, supranumită şi calea ferată a morţii, trebuia să facă legătură între Rangoon, capitală Birmaniei şi Bangkok, capitală regatului Siamului, aflat şi el sub ocupaţie militară japoneză, pe o distanţă de 415 km. Pentru această întreprindere gigantică şi care presa comandamentul militar nipon, a fost folosită forţă de muncă sclavagistă, fiind afectaţi 180.000 de civili asiatici, dar şi 60.000 de prizonieri de război occidentali. Condiţiile de viaţă în plină jungla erau teribile, astfel încât 90.000 de asiatici şi 12.399 de militari occidentali au murit (6.318 britanici, 2.815 australieni, 2.490 de olandezi, 356 americani).
Tânărul Eric, având cunoştinţe de radiolocatie şi transmisiuni, reuşeşte să fabrice un aparat de radio artizanal cu care află ştiri despre evoluţia celui de al Doilea Război Mondial, oferind un sprijin moral colegilor de suferinţă, pe care japonezii, cu bună ştiinţă îi fereau de orice contact exterior, mai ales că după 1943 cursul războiului începuse să fie defavorabil Axei. Descoperit, Eric este torturat cu sălbăticie de serviciul de informaţii al Armatei Nipone din care făcea parte şi tânărul Nagase, care ocupa funcţia de translator, momente care-l vor marca profund pe Eric decenii bune de la incheierea unui conflict căruia îi supravieţuieşte. Însă şocul posttraumatic este profund, afectându-i şi căsătoria cu Pattie.
Evident, doar confruntarea cu acesta poate să-l facă pe Eric să-şi depaseasca experienţa şi să continue o viaţă normală. Aflând că Nagase scăpase de judecata tribunalelor militare aliate de la sfârşitul războiului şi se reprofilase drept ghid tocmai în cadrul complexului muzeal care fusese constituit pe locul unde funcţionase lagărul ce deservea lucrările căii ferate (după model sovietic-interesant rămâne de aflat cât de mult au copiat japonezii sistemul sovietic de exterminare, dar şi folosire a forţei de muncă a deţinuţilor), Eric se hotăreşte să-şi înfrunte trecutul, făcând drumul până în Thailanda. Confruntarea cu fostul ofiţer japonez pe care iniţial doreşte să-l ucidă este interesantă, poate cea mai interesantă parte a filmului pentru că oferă publicului întrebarea: serveşte la ceva/cuiva răzbunarea? (mai ales, după trei decenii). Între cei doi are loc o reconciliere care-i salvează pe amândoi din ghearele sângeroase ale trecutului, dar care păstrează memoria la loc de cinste, tocmai pentru că lipsa memoriei să nu antreneze acea dezintegrare a memoriei de care vorbea Patapievici.
P.S. Atât Colin Firth cât şi Nicole Kidman sunt nişte actori importanţi ai momentului şi fibra lor britanică le oferă o distincţie remarcabilă, atât de ne-comercială şi plăcută faţă de restul actorilor contemporani. Cu excepţia celor irlandezi dar care au un alt farmec, evident, unul ne-britanic. Irlandez.
Nota: 9/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=bbS_dYEwf2M’]
