The Post (2017)
Regia: Steven Spielberg
Distribuția: Meryl Streep, Tom Hanks, Sarah Paulson, Bob Odenkirk
Filmele despre sfârșitul anilor 60 sau începutul anilor 70 devin din ce în ce mai mult filme de epocă. Ele descriu un moment în timp în care banii erau incă păstrați în cutii pentru a fi folosiți de copii cu zece sau cincisprezece ani mai târziu și mai aveau valoare, când fumatul în restaurante și locuri de muncă era permis și normal, când ziariștii foloseau mașini de scris și tiparul era bazat pe litere de plumb, când oamenii foloseau telefoane publice și puneau în ele monezi pentru a obține un ton de apelare și când mai erau locuri de parcare în Manhattan. Și da, un moment în timp în când femeile erau o prezență neobisnuită în sălile de ședințe de directorate (cu excepția cazului în care serveau cafea) și când presa scrisă avea importanță. Desigur, înțelegerea trecutului pare esențială pentru a înțelege prezentul, inclusiv câteva dintre disputele de astăzi, care par să fi fost întreținute din totdeauna (sau cel puțin cu o jumătate de secol în urmă). Acestea includ necesitatea și dreptul unei prese libere de a spune adevărul chiar dacă acest lucru este incomod pentru guvern și necesitatea și dreptul de a avea femei în posturi cheie la nivelurile de decizie ale societății și instituțiilor noastre. Acestea sunt liniile principale ale poveștii și esența celui mai recent film al lui Steven Spielberg, „The Post”.
„The Post” este de fapt „The Washington Post”, a cărui poveste o urmărim până în momentul în care începe cazul Watergate, unul dintre cele mai cunoscute cazuri din istoria Statelor Unite ale Americii și ale presei tipărite. Înainte ca ziarul să devină faimos pe plan național și internațional, el era un ziar liberal respectat, dar destul de mic și „local”, care a fost administrat mult timp ca o afacere de familie. „The Washington Post” nu au fost primii care au scris despre documentele Pentagonului, dar au avut ocazia să se iasă în prim plan deoarece concurenții lor „The New York Times” fuseseră opriți să continue publicarea printr-o hotărâre judecătorească. Riscurile pe care și le-au asumat au fost atât economice, cât și personale, și filmul descrie săptămâna crucială în care deciziile proprietarei ziarului (Meryl Streep) și ale redactorului șef (Tom Hanks) au promovat ziarul pe scena națională și au scris o pagină de curaj din istoria presei și a democrației americane.
Desigur, cele două teme principale rezonează astăzi, dar într-un context diferit. Un cetățean al SUA sau al lumii nu are nevoie în epoca Internetului de un jurnalist sau de un reporter TV pentru a-și face cunoscute opinia sau chiar pentru a genera știri. Problema nu este de a face știrile publice, ci de a filtra între fapte (‘facts’) și fals (‘fake’). Totuși, dreptul de a spune ceea ce este corect și adevărat, chiar dacă vine în conflict cu interesele conducătorilor, este încă o problemă critică. La fel este și rolul femeilor și atitudinea față de contribuțiile lor. Femeile nu mai sunt o raritate la nivelul deciziilor, dar ele sunt încă subreprezentate, iar alți factori ai relațiilor dintre sexe în centrele de influență au devenit o prioritate în ultimul timp. Aș spune că dintre cele două mesaje politice puternice ale filmului, feminismul a fost prezentat mai bine și, desigur, Meryl Streep merită o mare parte din credit pentru asta.
Nu am fost entuziasmat de nivelul execuției cinematografice în ansamblu. Mă aștept mai mult de la un film regizat de Spielberg decât o poveste clară și bine filmată, dar se pare că regizorul a decis să lase lucrurile să meargă de la sine și să vorbească singure pe ecran. O poveste politică clasică despre jurnalismul de calitate cere o abordare cinematografică clasică, s-a gândit probabil Spielberg. Cu toate acestea, senzația cu care am ieșit a fost că povestea se pierde în unele locuri în detalii tehnice și în plus, câteva momente au fost prea „clasice” în stil pentru gustul meu. Dialogul de trei minute dintre Kay Graham (Meryl Streep) și fiica ei chiar concurează pentru cele mai slabe trei minute din cinematografia lui Spielberg. Pe de altă parte, jocul actoricesc al lui Tom Hanks este – din nou! – excepțional. El pur și simplu ESTE Ben Bradlee, editorul și cetățeanul de excepție. Acesta este unul din multele motive pentru care merită văzut acest film, care va primi probabil mai multe onoruri decât merită.
