The Last Emperor (1987) – Ultimul împărat
Regia: Bernardo Bertolucci
Distribuția: John Lone, Joan Chen, Peter O’Toole
Încă de la prima vizionare, am iubit ”The Last Emperor”. Chiar dacă unii spun că nu este Bertolucci autentic, am învățat să trec dincolo de numele regizorului pentru a urmări cu adevărat povestea. Iar povestea din ”The Last Emperor” este una care merită să fie spusă într-un film de asemenea anvergură. La re-re-revizionare, special pentru ”Săptămâna Peter O’Toole”, am rămas cu aceeași impresie a unui film perfect: istorie pură, imagine impecabilă, actori de înaltă ținută. Este un exemplu al filmului cultural: urmărești cu sufletul la gură timp de mai mult de două ore o perioadă plină de evenimente a istoriei lumii (China între 1908 și 1967) și apoi, instinctiv, te duci să cauți o carte despre aceste evenimente sau, mai degrabă în vremurile noastre, răsfoiești paginile din Wikipedia. Parcă azi se fac mai rar astfel de filme, care te invită la lectură.
La începutul filmului, Pu Yi (persoana care a rămas în istorie drept ”ultimul împărat al Chinei”) se află în închisorile comuniste, undeva după cel de-al doilea război mondial, în plin proces de reeducare. Unul dintre lucrurile obligatoriu a fi făcute: scrierea propriilor memorii, sub forma unei declarații făcute ”sub presiune”. Și atunci începe seria de flash-back-uri ale lui Pu Yi, în care ne este povestită, cu multă culoare, toată viața, începând de la momentul 1908, când acesta, în vârstă de doar trei ani, a ajuns împăratul Chinei și până la momentul 1967, când acesta se află la ultima vizită în Orașul Interzis. Imperiu, abdicare, eunuci, Orașul Interzis, state marionetă, comunism, al doilea război mondial, reeducare, toate acestea și nu numai ele fac din acest film o adevărată istorie.
Și, ca să apropiem de subiectul acestei ”săptămâni de autor”, să vorbim și de personajul interpretat magnific de Peter O’Toole: Sir Reginald Fleming Johnston este numit tutore al tânărului Pu Yi, ultimul împărat, pentru a-l instrui pe acesta în privința limbii engleze, dar și a istoriei și geografiei lumii. Pu Yi avea atunci numai 13 ani, iar legătura lor a ținut mult timp, inclusiv după ce acesta a ajuns din nou împărat în Manciuria. Johnston din film este un artizan al tuturor transformărilor (în bine) ale împăratului: el îi aduce prima bicicletă, el îl avertizează cu privire la risipa de la Curte, cea care a determinat subminarea financiară a Orașului Interzis, el ajută la deciziile acestuia privind reformarea și alungarea eunucilor, marii risipitori. Tot Johnston este cel care îi spune lui Pu Yi următoarea frază, rămasă în memoria cinefililor: ”If you can not say what you mean your majesty, you will never mean what you say. And a gentleman should always what he says.”
Câteva cuvinte și despre producția filmului, pe care le-am descoperit pe Internet și merită menționate: Bernardo Bertolucci a fost primul regizor din Vest căruia i-a fost permis să filmeze în Orașul Interzis, iar imaginile lăsate în urmă sunt memorabile. Lipsit de afluența turiștilor, partea locuită de împărat pare părăsită, fiind în același timp tristă și rece, încărcată de istorie, dar și subjugată de ea. Un alt lucru interesant vine de la consilierul lui Bertolucci pe perioada filmărilor: acesta a fost chiar Pu Chieh, fratele lui Pu Yi și cel care a locuit alături de acesta o mare parte a ”arestării la domiciliu”, fiind adus aici pentru a-i fi în același timp și tovarăș de joacă și coleg de școală.
Filmul a avut mult succes și la premiile Oscar, primind nu mai puțin de nouă premii. Dacă cele pentru cel mai bun film sau cel mai bun regizor au venit aproape firesc, reamintesc premiul Oscar pentru cele mai bune costume, primit de către James Acheson, costumele confecționate fiind impresionante: de la costumele tradiționale chinezești, purtate în Orașul Interzis de împărat, soțiile sale sau văduvele împăraților anterior până la cele cenușii sau negre purtate de către muncitorii și deținuții din perioada maoistă, trecând prin, desigur, modernul celor din China interbelică, unde Pu Yi adoptase moda costumelor americane, fiind un adevărat playboy al timpului.
Cine a fost așadar Pu Yi? Dacă îl privim din perspectiva lui Bertolucci, pare că a fost doar un ghinionist al timpurilor: ajuns împărat la o vârstă incredibilă (nu avea încă trei ani), nu a ajuns niciodată să aibă cu adevărat putere; a abdicat în 1912 fără să o știe, a păstrat un titlu fără să aibă niciodată putere în afara zidurilor Orașului Interzis, de unde nu avea putere să iasă, de unde nu avea cunoștință de sărăcia sau problemele locuitorilor din afară; ajuns mai târziu împărat al statului marionetă Manchukuo, nu a avut nici aici parte de putere, fiind un stat impus și condus din umbră de japonezi; peste ani, închis și reabilitat de comuniști. Un om blând și bun în adâncul său, cu un teribil ghinion și cu o încredere mare în oameni ce l-a pierdut, pentru că mereu și-a ales aliații greșiți. Dar făcut nemuritor mai puțin de viața sa, cât de filmul lui Bertolucci.
Nota: 10/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=A4cH6g1wD5g’]
1 comment