The Judge (2014) – Judecătorul
Regia: David Dobkin
Scenariul: Nick Schenk, Bill Dubuque
Distributia: Robert Downey Jr., Robert Duvall, Vera Farmiga, Billy Bob Thornton, Vincent D’Onofrio, Jeremy Strong
Sunt obligata sa revin asupra citatului “Pentru ca trecutul nu este mort, trecutul de fapt nu este trecut” (William Faulkner) si sa completez cu ideea ca orice ni s-a intamplat in trecut, isi pune amprenta asupra prezentului si orice traire din trecut ne influenteaza alegerea si traiectoria prezentului, iar daca vorbim despre experiente traumatice, atunci trecutul umple spatiul prezentului. Si uneori e nevoie sa ne intoarcem in trecut, sa ni-l limpezim, sa ni-l intelegem, sa facem pace cu el, pentru a trai prezentul si a ne asigura un viitor echilibrat.
Acest film de mare consistenta psiho-dramatica face exact aceasta dureroasa chirurgie de exorcizare colectiva a traumelor acumulate intre membrii familiei Palmer, dar si personajele care isi intersecteaza destinele cu ei. Intr-un mic orasel, Carlinville, din Indiana.
Filmul se numeste “Judecatorul”, pentru ca flaneaza in jurul acestui personaj, judecatorul Joseph Palmer, nucleul, pater familiae, dar de fapt judecat este fiecare personaj in parte, im conjunctura familiei si a societatii, in ideea ca individul – si numai el – raspunde de consecintele faptelor sale si numai atingerea asumata a reconcilierii – verdictul – il va aduce pe fiecare la recastigarea integritatii in fata asumarii vinovatiei.
Trecutul revine mereu in relatiile dintre cei trei fii (Hank, Dale si Glen) cu tatal lor, in relatia dintre Hank si Samantha Powell (iubita parasita in tinerete), trecutul apasa si asupra casniciei dintre Hank si sotia sa … un trecut plin de umbre si adevaruri nespuse si apasari paterne si greseli adolescentine si renuntari dureroase.
Exista in acest film o inteligenta si subtila paralela intre aceste traume familiale si conceptele care dirijeaza actul de justitie. Asumarea greselilor, intelegerea vietii (pe care trebuie sa o traiesti ca pe o vacanta frumoasa, limpede si curata), ideea ca in ochii legii conteaza fiecare viata, viata … viata care trebuie privita cu respect si cu o netarmurita aplicare a eticii … si nu in cele din urma, viata in care trebuie sa iubesti si sa te daruiesti acestor iubiri (in familie, in profesie).
Si exista in acest film un multiprezent apel la memorie, la ceva ce as numi “memoria familiala”. Copilul, copiii, acumuleaza memoria vie a familiei si o transmit urmasilor lor. Ori, daca intr-un momemt din copilarie, ceva se fisureaza sau se sparge in aceasta memorie, ceva se intrerupe din acest fir normal … sentimentele se usuca, sufletul si mintea se aspresc. Exceptional conturat portretul fratelui Dale Palmer, un tip usor retardat, dar care, pasionat inca de mic de aparatul de filmat , realizeaza cu arhiva sa de rolfilme – memoria vie a familiei. Care revizuita de cei trei fii alaturi de tatal lor, aduc un soi de iluminare. Conjugata si cu o puternica furtuna in natura. O furtuna in afara casei si o furtuna in sufletele oamenilor.
Pentru ca si de aceasta data Mapa de Presa a distribuitorului MediaProPictures este foarte bogata, citez: „Nu contează câţi ani avem, în cinci minute de când ne întoarcem în casa copilăriei noastre, redevenim cine eram când am plecat de acolo”, spune regizorul şi producătorul filmului „Judecătorul”, David Dobkin. „Revenim la rutină, ne purtăm la fel şi comunicăm la fel ca în copilărie, avem aceleaşi neînţelegeri şi probleme nerezolvate, care ne vor marca pentru tot restul vieţii”.
Si ne intoarcem la titlul filmului, Judecatorul si la viata, batranetea, boala si in final, sfarsitul profesionistului Joseph Palmer. Rar mi-a fost dat sa urmaresc o poveste atat de inteleapta in ale vietii, narata cu o infinita intelegere a profunzimii umanitatii, cu delicatete, dar si cu asprime, cu ritm interior bine strunit, dar si cu momente relaxate – parelnic relaxate, dar initiate pentru a sublinia tumultul subteran al psihologiei personajelor, cu momente spirituale, care isca zambete, dar si cu scene extrem de dureroase relevand slabiciunea si ingenunchierea in fata durerilor, sau a batranetii, sau a bolii.
Si un final superb si plin de emotie al impacarii finale.
Jos palaria pentru scenaristi si pentru regizorul David Dobkin, intr-un cu totul alt registru decat acel Wedding Crashers din 2005.
O imagine superba semnata de Janusz Kaminski semnatar printre altele a cinematografiei unor mari filme precum Salvati soldatul Ryan (1998) si Lista lui Schindler (1993), pentru care a si fost onorat cu cate un OSCAR.
Camera de filmat a lui Kaminski a valorificat la extrem nobletea interpretarii unor mari actori rasplatiti cu multe premii in cariera lor. Pentru ca Robert Duvall, Robert Downey Jr, Billy Bob Thornton, Vincent D’Onofrio (atat de putine replici si atat de capabil sa comunice universul special al personajului sau) si frumoasa si inteligenta Vera Farmiga creaza PERSONAJE si comunica TRAIRI suprinse de un profesionist al imaginii.
Citez din nou din Mapa de Presa spusele Vedetei şi producător executiv Downey: „Ceea ce iubesc la această poveste este incredibilul simţ al spaţiului, al plecării de acasă şi al reîntoarcerii pentru a se confrunta cu toate lucrurile pe care acest tip le-a evitat ani de zile, care se revarsă peste el toate dintr-odată. Iubesc felul în care succesele din viaţă pot fi percepute aşa de diferit de oameni care sunt aşa de asemănători, chiar dacă ei nu pot vedea sau recunoaşte asta. Şi povestea este spusă cu o mulţime de întorsături şi cu mult umor. Pentru mine aceasta este o versiune a secolului 21 a ceea ce consider eu film clasic„.
Intradevar, o poveste clasica, pentru ca omenirea s-a confruntat si se va confrunta mereu cu aceste experiente de viata, maniera artistica tine insa pasul cu vremea … si da … suntem in secolul 21, suntem ancorati in modernitate, dar … suntem oameni!
Unchiul Oscar bate la usa … knock! Knock! Sper ca acest film sa ii fie pe plac!
Nota: 9/10
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=ZBvK6ni97W8′]
1 comment