The Help (2011)

The Help (2011) – Culoarea sentimentelor
Regia: Tate Taylor
Distribuţia: Emma Stone, Viola Davis, Octavia Spencer

Nu agreez traducerile excesiv de creative ale titlurilor filmelor străine. „Culoarea sentimentelor” este însă o excepţie notabilă. „Ajutorul” sau „Servitoarele” ar fi fost alternative mai fidele titlului original, „The Help”, dar mult mai fade, deci mai puţin atractive. Iar un film ca acesta – captivant, ba chiar tulburător – merita un titlu inspirat.

Filmul surprinde procesul anevoios al depăşirii unor prejudecăţi şi ipocrizii legate de culoarea pielii într-un oraş din sudul Statelor Unite, în anii 60. La un secol după Războiul de Secesiune – dar şi cu vreo 50 de ani înainte ca America să-l aleagă pe mulatrul Obama drept preşedinte –, convieţuirea dintre albii şi negrii din Jackson a evoluat doar în aparenţă, nu şi în esenţă. Elita albă le consideră pe menajerele de culoare suficient de bune pentru a le încredinţa lor creşterea şi educarea copiilor, dar nu şi pentru a le conferi dreptul de a le folosi toaletele. În unele cazuri, doamnele albe chiar ţin la servitoarele lor – care le-au crescut şi de care au fost în copilărie mai ataşate decât de mamele lor –, dar îşi înăbuşă sentimentele pentru a nu-şi periclita poziţia într-o societate dominată de snobism.

Pentru a zgudui din temelii această stare de lucruri este nevoie de entuziasmul, ambiţia şi curajul tinerei Skeeter, dar, mai ales, de deschiderea ei (de fapt, dorinţa sinceră de a ”asculta şi cealaltă parte”). Abia revenită în oraşul natal după absolvirea facultăţii şi dornică să devină scriitoare, Skeeter alege ca subiect al primei sale cărţi viaţa servitoarelor afro-americane din Jackson. Povestirile acestora sunt pe cât de şocante, pe atât de emoţionante. Rasismul nedeclarat, dar omniprezent, este pus în lumină într-o manieră deloc ostentativă, plină de umor, care a smuls în câteva rânduri ropote de aplauze în sala de cinema, situaţie cu care eu unul nu m-am întâlnit de mai bine de un deceniu (şi niciodată la mall).

A scrie o carte nu inseamnă a asterne pe hârtie ce ştii deja, ci a descoperi pe măsură ce scrii. Nu doar cititorul are parte de o călătorie în necunoscut, ci şi autorul. Aşa se întâmplă şi cu Skeeter, care a dorit pur şi simplu să afle cum se văd lucrurile din perspectiva servitoarelor de culoare şi a fost uluită de ce i-a fost dat să afle. A mers însă până la capăt, asumându-şi riscul pierderii poziţiei in societate. De altfel, încrederea în forţele proprii, curajul de a gândi independent şi sensibilitatea la problemele celorlalţi i-au fost inoculate de bona ei de culoare din copilărie.

Emma Stone este foarte credibilă în rolul lui Skeeter, oferindu-i personajului o combinaţie subtilă de forţă şi vulnerabilitate. Viola Davis şi Octavia Spencer (recompensată recent cu Globul de Aur pentru rolul secundar din acest film) interpretează excelent rolurile menajerelor de culoare care îndrăznesc să i se destăinuie lui Skeeter. Cred însă că acest film n-ar fi transmis atât de multă emoţie dacă regizorul Tate Taylor şi scriitoarea  Kathryn Stockett, autoarea romanului ecranizat, nu ar fi copilărit în Jackson şi n-ar fi fost crescuţi de servitoare de culoare, pe care le-au considerate adevărate mame.

Nota: 9.5/10