The Campaign (2012) – Campania
Regia: Jay Roach
Scenariul: Chris Henchy, Shawn Harwell
Distributia: Will Ferrell, Zach Galifianakis, Kason Sudeikis, Dylan McDermott, John Lithgow, Dan Aykroyd
Din nou o premiera care ne ofera un afis cu multe binecunoscute staruri americane, fiecare dintre aceste nume readucandu-ne din memorie filme de pe marele ecran sau productii TV.
In plus, povestea atractiva si mereu actuala pretutindeni in tarile democratice. Politica si campaniile ei electorale, din care gustam cu supramasura si noi, aici, pe meleagurile mioritice 🙂
Suntem pusi in ecuatie inca de la debutul filmului – pentru ca ni se spune fara inconjur ca: “Războiul are reguli, luptele în nămol au reguli. Politica nu are reguli” (Ross Perot, candidat la preşedinţie, 1988)
O comedie, bineinteles, care insa impacheteaza in umor, satira, sarcasm si hohote de ras, realitatea frusta si a naibii de parsiva, din culisele unei campanii electorale. Una anume, dintr-un loc anume si cu personaje anume, dar cu similitudini general valabile in timp si spatiu. (stia nenea Iancu ceva! 🙂 ). Pentru ca politica ofera echipei de realizatori o mana cereasca bine culesa si pusa noua pe tava.
Nu va povestesc aici filmul, el trebuie vazut din cel putin doua motive: vesnica lui actualitate si placerea de a rade pana la urma chiar de noi, de aceia dintre noi care ne lasam imbroboditi de minciunile si manipularile politicienilor, “coloana vertebrala” a sistemului in care traim si despre care continuam sa speram ca, intr-o zi, va deveni responsabil.
Filmul trebuie vazut chiar daca apeleaza la un final utopic dupa parerea mea, as zice chiar “in contra naturii” politicii iresponsabile si a politicianului iresponsabil de astazi.
Mapa de presa a MediaProPictures devoaleaza cateva determinari ale regizorului si producatorului Jay Roach: „În opinia mea, comedia este reacţia adecvată la politica de azi. Măcar ai un motiv de râs şi ţi-e mai uşor să înghiţi realitatea. Dacă doar te uiţi la ştiri, te sperii de-a binelea” (…) Uitându-mă la anumite campanii electorale contemporane, nu sunt sigur că asta şi-au dorit pentru noi întemeietorii statului” De altfel si Galifianakis spune ca: “Am urmărit politica toată viaţa mea şi sunt încă uluit de numărul enorm de sfori care se trag în culise când se creează un politician şi de uşurinţa cu care poate fi publicul înşelat (…) Noi nu facem decât să arătăm, într-un mod amuzant, cum stau de fapt lucrurile”.
Si cum spuneam, imbracate in haina bine croita a comediei, lucrurile par a fi extrem de hilare, insa in fond sunt tragic si concret de amare in ceea ce priveste cele doua tabere: pe de o parte candidatul secondat de consilierul sau de imagine alaturi de stafful de campanie, pe de cealalta parte … poporul :), alegatorii, marea masa a celor manipulati.
Actiunea este condusa in forta si ne releva cateva structuri caracterologice tipice care se devoaleaza prin clisee comportamentale sau de limbaj eminamente politice.
Daca ar fi sa adun un “buchetel” explicativ, m-as referi la gaunosenia discursurilor unui “catindat”, care poate sa spuna orice (cu grija sa nu zica nimic despre evrei 🙂 – hm, la noi aceasta “corectitudine politica n-a prea functionat!), acest orice rezumandu-se de obicei la sloganuri tip “America-Iisus-Libertate” – cu carlig la marea masa de votanti sau la acel “Cam Brady în 0-12”, care trebuie sa intre bine si de nesters in creierele spalate ale aceleasi masa de votanti. La aparitia insa, pe esicherul politic al unui contracandidat, manevrat pervers de aceeasi finantatori ai partidului (pentru ca “atunci cand ai bani nimic nu e imprevizibil” 🙂 si “internalizarea” chinezilor in Carolina de Nord este scopul lor politic/economic principal), lucrurile se complica si poalele se dau peste cap fara jena. Discursul politic “devine aplicat” si victoria trebuie obtinuta cu orice pret.
Chiar daca Cam Brady isi acuza contracandidatul ca “are pasarica” :), sau ca el, contracandidatul, Marty, vajnic mustacios, ar fi de fapt Bin Laden, chiar daca in focul confruntarilor electorale Brady ajunge sa pocneasca in fata un biet bebe aflat in bratele materne si sloboade un rasunator “sa ma cac!” ( !?! 🙂 ) si mai apoi, acelasi pumn nervos ajunge sa-l altoiasca chiar pe catelul-protagonist din filmul “Artistul”, chiar daca capcana monumentala in care isi momeste Marty contracandidatul- recitarea rugaciunii “Tatal nostru” ne lasa la propriu cu gura cascata si ne ineaca de ras (“si nu ne duce pe noi in Temptation” 🙂 ), chiar daca la un moment dat avem de-a face si cu “primul clip electoral pornografic” :), chiar daca simbolul valoric de baza al societatii – familia civilizata si echilibrata este demontat in scene suculente in cazul ambilor candidati, – cinismul “razboiului sfant” cu orice mijloace, dintre cei doi protagonisti reflecta realitatea incontestabila!
Un film la care razi, poate si gandesti, poate si intelegi, dupa care insa sunt convinsa ca vei fi pacalit in continuare de acest circ bine instrumentat si mediatizat al campaniilor electorale. Poate nu tu, cel ce ma citesti acum, insa muuulti altii, cu siguranta ca DA.
