Țara moartă (2017)
Scenariul & regia: Radu Jude
Work in progress
Film difuzat in cadrul Festivalului de Film Documentar One World Romania- editia a 10-a.
Mi-am administrat cu grija timpul, in asa fel incat sa pot ajunge la vizionarea acestui documentar, “work in progress”, semnat de Radu Jude si produs de HI Film.
S-a pus problema, in discutiile iscate dupa vizionare, daca aceasta productie este un film documentar sau face parte dintr-o alta specie, nedenumita specific inca.
In ceea ce ma priveste, imi este clar, eu i-as zice docu-art!
Pentru ca in opinia mea, “Tara moarta” prezinta o dubla documentare, asupra a doua lumi parelnic paralele, coexistand in aceleasi repere temporale si geografice. tragandu-si seva din aceleasi coordonate etnografice/etnologice si analizand cu atentie, etaland si conservand o structura psihologica comuna. Maniera de prezentare insa, a intregii constructii, apeleaza la o punere in scena artistica, la o estetica care obliga ochiul si mintea spectatorului (chiar si sufletul de multe ori) sa simta si fiorul estetic al imaginii, dar si teroarea apasatoare a sunetului.
Prin urmare – un documentar artistic, un docu-art!
Prima lume prezenta in acest documentar este acea ilustrata de “pozele” lui Costica Acsinte. Spun pozele si nu fotografiile, pentru ca lucrarile lui se situeaza la un alt nivel decat fotografiile, nu un nivel mai jos, ci pur si simplu, altfel, si asta din mai multe motive. In primul rand tehnicile fotografice erau la nivelul primei jumatati a secolului 20, se lucra cu suport de placa de sticla, timpii de expunere erau lungi, subiectii intepeneau in fata obiectivului vreme indelungata si toate acestea dadeau imaginii finale impresia unei puneri rigide in scena, goleau personajele de viata, de traire, de expresivitate …
Prima data am luat contact cu aceste “poze”, cand am vizitat Conacul si Domeniul Manasia, nu departe de Urziceni si Slobozia si nu am putut sa uit acel cadru extraordinar cu “formatia de jazz” din Slobozia anului 1943. Si acolo, la Manasia, am aflat despre personajul care a fost Costica Acsinte (un erou local, as zice 🙂 ), datorita caruia a ramas o comoara de istorie arhivistica in imagini. Multe, foarte multe imagini, cateva mii de placi fotografice, unele dintre ele deja avariate de trecerea anilor si a manipularilor. O istorie intepenita pe placi de sticla, o istorie a “tarii moarte”, caci Romania nu mai este acea tara documentata de Acsinte.
O istorie care surprinde – in cea mai mare parte, ca erou, taranul roman in multe din momentele esentiale ale vietii sale familiale si comunitare. Poze de familie, toti in straiele bune, avand in mijlocul grupului, vaca sau capra din gospodarie, animale ridicate la rang de membru cu drepturi depline. Poze de familie in momente de sarbatoare si de distractie, cu paharele de bautura in mana (chiar multe pahare si sticle 🙂 ). Poze de familie in momentele de priveghi ale copiilor morti de boala sau accidente … poze de familii mai rasarite, in momente de destindere, poze de demoazele orasenizate, la plaja, in costume de baie de epoca, sau portretele acelorasi domnisoare – tinandu-si – ganditoare – cu maxima eleganta, barbia sprijinita pe mana.
Poze defiland prin fata ochilor spectatorului, pe doua filoane paralele, al doilea filon realizand lumea paralela cu cea a lui Acsinte. Nu trebuie sa uitam conexiunea dintre cele doua lumi, pentru ca printre personajele surprinse in aceste poze, exista in mod sigur, personaje care populeaza lumea paralela, lumea anilor 1937–1944 a lui Emil Dorian. Acei oameni si acea stare social-politica surprinse de extrasele din Jurnalul lui Emil Dorian (medic, poet si prozator evreu, Emil Lustig pe numele sau real). Lumea lui Dorian, ilustrata sonor de discursuri politice frisonante din arhivele vremii (Carol al II-lea, Mihai Antonescu), de “marete” cantece legionare. Acea lume rusinoasa pentru demnitatea poporului roman. Lumea paralela, in care romanul de etnie evreiasca era despuiat de toate drepturile sale cetatenesti, de demnitatea sa umana si de dreptul la viata pana la urma.
Montajul realizat de Radu Jude este o poveste de viata si de moarte, o saga a societatii romanesti, din sudul pana in nordul tarii. M-am mirat ce clipa astrala i-a sugerat acest demers si mai apoi, m-am luminat, afland ca Emil Dorian – Jurnal 1937 – 1944 în vremuri de prigoană este, dupa cum a mărturisit Jude la discuţia de după proiecţie, „O carte pe care am descoperit-o întâmplător într-un anticariat”, <<Notaţiile doctorului şi scriitorului evreu, trăitor în Bucureştiul celui de-al doilea război mondial, sunt citite de regizor şi intercalate cu citatele audio decupate din Arhivă.>>
Cotidianul traitorului cotidianului vietii patriarhale romanesti versus cotidianul traitorului ororilor declansate impotriva evreilor.
Si in lipsa imaginilor din arhivele romanesti de film (existente, mai mult ca sigur, dar adeseori – imposibil de accesat din varii motive profesionale, birocratice), rezolvarea artistica la care face apel Radu Jude – este originala, lucida si extrem de emotionanta.
Pe acest blog, am recenzat cu ceva timp in urma partea finala, a treia, a Jurnalului lui Emil Dorian, “Cu fir negru de arnici – Jurnal 1949-1956”:
<<Cel de-al treilea volum al Jurnalului se sfarseste pe patul suferintelor fizice si dezamagirilor intelectuale, intr-un 27 martie al anului 1956, cu versurile unei poezii numita Medalion … extrem de lucid-premonica “O clipa se trezeste omenirea, /Si-aduna zdrentele de ideal / Si-ncepe iar sa spere fericirea: / O noua masca intra-n carnaval”.>>
Desi “work in progress”, acest film imi pare a nu mai avea nevoie de nicio interventie, dar astept sa ma surprinda regizorul si producatorii si sa imi dovedeasca ca “mai bine” nu este intotdeauna dusmanul “binelui”.
