They (2017)
Regie și scenariu: Anahita Ghazvinizadeh
Distribuția: Rhys Fehrenbacher, Koohyar Hosseini, Nicole Coffineau
Anahita Ghazvinizadeh, regizoare în vârstă de 24 de ani, de origine iraniană, este deja cunoscută în mediul cinematografic prin însușirea în cadrul Festivalului de la Cannes, în 2013, a premiului pentru cel mai bun film realizat de către un student, cu ajutorul scurt metrajului Needle. Cea care i-a înmânat premiul este Jane Campion care a afirmat despre Ghazvinizadeh că viziunea ei ar avea o flavoare unică. Într-adevăr, unicitatea despre care vorbea președinta juriului se resimte și în filmul They, proiectat în cadrul Selecției oficiale de la Cannes în 2016. Descris drept o poveste intimă despre întoarcerea acasă, filmul ne prezintă un tânăr de 14 ani, pe nume J, care cere ca cei din jurul său să i se adreseze cu pronumele „ei”. Scenariul nu urmează un fir narativ bine delimitat temporal, totuși se pare că tânărul locuiește cu părinții săi, cu care a agreat să facă un tratament hormonal care îi blochează dezvoltarea, în așa fel încât să aibă suficient timp să-și exploreze identitatea sexuală. După doi ani de tratament, J trebuie să ia o decizie în ceea ce privește continuarea vieții din postura de femeie sau bărbat. Mai mult, acțiunea filmului are loc pe parcursul unui weekend în care sora lui J și presupusul ei iubit, Araz, rămân cu J, în lipsa părinților săi.
Lucrarea cinematografică a Anahitei Ghazvinizadeh nu respectă regulile de aur ale filmului mainstream. Acțiunea este dată la o parte, pentru a face loc florilor, pădurii care oferă liniște, jocurilor și creației. Camera este stabilă și urmărește cu interes și răbdare protagoniștii care reproduc scene simple din viața de zi cu zi a unui om, aparent fără prea mare importanță. Regizoarea arată că tocmai aceste scene simple vorbesc cel mai bine despre o persoană și despre zbuciumul interior. Toate imaginile prezentate din când în când în cadru (de cele mai multe ori cu flori), dau puritate perspectivei cinematografice, totuși ritmul filmului este atenuat prea mult de către aceste imagini. Mai ales că filmului îi lipsește și soundtrackul, creând poveștii un caracter și mai static.
Un aspect interesant al filmului este dat de ideile de actualitate prezentate, cum ar fi identitatea sexuală (ciudată mi s-a părut totuși deschiderea fenomenală a vecinilor și a familiei vis-a-vis de dorința lui J de a-și explora această identitate), ideea de relație în secolul XXI (și aici nu mă refer neapărat la relația dintre două persoane de sex opus, dar și la relația dintre copii și părinții lor), și interacțiunea localnicilor cu imigranții.
Particularitatea filmului constă într-o privire obiectivă asupra acestor trei subiecte, cu toate că această obiectivitate poate fi percepută de asemenea drept haos și lipsă de claritate a ideilor. Cert este că incertitudinea primează în viața protagoniștilor, iar această trăsătură se poate extrapola și la nivel de caracteristici ale filmului. Camera urmărește întâmplările sau imaginile care i se oferă fără a fi intruzivă sau critică. Bineînțeles că emoțiile personajelor sunt vizibile, dar fără ca acestea să fie potențate. Spectatorul are posibilitatea să privească, să analizeze și apoi să-și creeze propriile păreri cu privire la cele văzute. Prin urmare, câștigul filmului constă în faptul că acesta oferă posibilitatea interogării și a introspecției.
