Bohemian Rhapsody (2018)
Regia: Bryan Singer
Distribuția: Rami Malek, Lucy Boynton, Gwilym Lee, Ben Hardy
Sunt o persoană îndrăzneață și mărturisesc ceea ce foarte puțini oameni par să aibă curajul de a mărturisi în zilele noastre. Nu am fost niciodată un mare fan al lui „Queen” sau al lui Freddie Mercury. S-ar putea să fie vorba despre antipatia mea față de genul disco și suspiciunea că această formație rock cu talent incontestabil și care a ajuns la un succes planetar imens, a alunecat prea mult în această direcție. S-ar putea să fie faptul că, în momentul în care „Queen” se consacrau și ajunseseră la vârful gloriei lor, eu trăiam în spatele Cortinei de Fier cu tot ceea ce însemna asta din punctul de vedere al cenzurii și nu aveam acces la muzica lor. Oricum, este un fapt, dar cel puțin acest lucru mi-a dat avantajul de a vedea și de a judeca „Bohemian Rhapsody” fără prejudecata sau super-entuziasmul pe care mulți dintre fani par să le aibă în opiniile pe care le-au exprimat despre film.
Nefiind prea la curent cu privire la biografia lui Mercury și la istoria formației, majoritatea informațiilor aduse pe ecran de film au fost noi pentru mine. După cum am înțeles, există unele inexactități, dar spiritul formației a fost păzit de cei doi membri veterani ai lui „Queen” care sunt încă activi și care au citit scenariul și au urmărit filmările. Se pare că au avut o asemenea influență asupra filmului că nici regizorul Bryan Singer nu și-a finalizat lucrul, deși el este singurul care a fost creditat, iar diferențele de opinie cu ei au condus la renunțarea la Sacha Baron Cohen vizat inițial pentru rolul principal. Am rămas cu o poveste despre ascensiunea, problemele, dilemele, degringolada și sfârșitul tragic al unei vedete care urmărea să străpungă cerul cu muzica sa, dar această ambiție și incapacitatea sa de a-și controla demonii vieții personale au dus la arderea sa rapidă după atingerea vârfului. Filmul se ocupă în principal de perioada de ascensiune și culminează cu ceea ce se consideră astăzi a fi fost cel mai bun concert Freddie Mercury și „Queen” și unul dintre cele mai bune concerte din istoria muzicii pop – secțiunea lor în concertul Live AID pe Wembley, pe 13 iulie 1985.
Ceea ce mi-a plăcut: Redarea atmosferei și a sunetului cluburilor de muzică și a studiourilor de înregistrare din anii ’70 este foarte credibilă, aproape de un documentar și o spun în interpretarea pozitivă a termenului. Povestirile despre modul în care au fost create unele dintre cele mai faimoase cântece ale trupei sunt foarte interesante și nu-mi pasă prea mult dacă nu sunt 100% exacte. Scenele concertului de la mega-show-ul AID Live de pe Wembley sunt o capodoperă. Toate detaliile sunt reconstituite pe ecran la perfecțiune și atmosfera este la fel de electrică ca și pe stadion. Am revăzut filmarea originală pe YouTube și cele douăzeci și ceva de minute din film păreau a fi o altă versiune a aceluiași eveniment, filmată cu aparate de filmat diferite. Coloana sonoră este de asemenea excelentă.
Ce mi-a plăcut mai puțin: cred că Rami Malek a fost o alegere nefericită pentru rol. El face mari eforturi pentru a imita mișcările, grimasele, starea de spirit a adevăratului Freddie Mercury, dar nu are carisma și prezența scenică a artistului. Proteza dentară pe care este obligat să o poarte este ridicolă. Toate acestea sunt amestecate în construcția melodramatică a scenariului, iar efectul este în unele momente mai aproape de parodie decât de emoție reală.
Sincer, cred că producătorii au ratat o mare oportunitate prin faptul că nu au reușit să-l aducă pe Sacha Baron Cohen în distribuție. Cu siguranță, ar fi fost un film diferit, căci se știe că Cohen insistă asupra ideilor sale personale în interpretarea rolurilor. Nu sunt sigur că părerea mea despre „Queen” și Freddie Mercury s-ar fi schimbat, poate că filmul ar fi fost mai puțîn respectuos față de istoria factuală a trupei, dar cu siguranță ar fi putut fi un film mai interesant.
