Soshite chichi ni naru (2013) – Like Father, Like Son
Sau – o traducere posibila a titlului japonez – „And I Will Be His Father”
Regia: Hirokazu Koreeda
Scenariul: Hirokazu Koreeda
Distributia: Masaharu Fukuyama si Machiko Ono (sotii Ryota si Midori Nonomiya), Yôko Maki si Rirî Furankî (sotii Yukari si Yudai Saiki), Keita Ninomiya (Keita Nonomiya), Shôgen Hwang (Ryusei Saiki)
Urmandu-si chemarea catre dramele si tramele celulei numita familie – parinti si copii (dar nu in sensul restrictiv, inchis si limitat al cuvantului “celula”), Hirokazu Koreeda vine in 2013, dupa “Dare mo shiranai (Nobody Knows)” din 2004 si “Kiseki (I Wish)” din 2011, cu aceasta drama de familie, tradusa in engleza si romana “Like Father, Like Son – Asa tata, asa fiu”, dar cu mult mai corect translat “And I Will Be His Father – Si voi fi tatal lui”. Si la fel cu anul 2004, Cannes recunoaste valoarea si ii acorda in 2013 acestui film Jury Prize si il nominalizeaza pe regizor pentru Palme d’Or!!!
Mintea si simtirea fiecarui spectator sunt intens solicitate in cautarea raspunsului propriu. Care ar fi fost pentru mine, pentru tine, pentru el …sentimentele si trairile desteptate de o astfel de experienta dramatica de viata.
Doua familii se confrunta la sase ani distanta de data nasterii fiilor lor – Keita si Ryusei – cu un adevar cutremurator. Identitatea copiilor a fost interschimbata in maternitate.
Keita, pustiul cuplului Ryota si Midori Nonomiya creste intr-o familie cu o viata bine organizata, in care i se acorda atentie si iubire, dar in care i se cere si constiinciozitate si daruire in realizarea sarcinilor sale zilnice, printre care si exercitiile la pian. Tatal sau este arhitect – un salariat exemplar si motivat pentru munca si pentru firma in care lucreaza, iar mama sa ii ocroteste cu devotament fiece clipa a vietii. Serile si weekendurile – cei trei se reunesc cu dragoste in apartamentul lor modern si edificator pentru un standard de viata ridicat, castigat cu mult efort si perseverenta de catre capul familiei.
Drama insa este declansata de o invitatie adresata familiei, de a se prezenta pentru o discutie la spitalul unde in urma cu sase ani s-a nascut Keita.
O greseala impardonabila a personalului din spital, pune intr-o ecuatie cumplita de viata doua familii, care – fiecare, a crescut si a iubit cate un fiu nebiologic.
Spre deosebire de familia “subtire” a lui Keita (o familie care din motive medicale nu mai poate avea al doilea copil), familia celuilalt copil – Ryusei, este una ceva mai “terre-a-terre”. Este vorba despre familia Saiki, tatal fiind un comerciant de articole de bricolaj, mama este vanzatoare intr-un fastfood de tip “take out”, exista si un bunic varstnic si doi fratiori mai mici, o fetita si un baiat. Oameni mai simpli, conditii de locuit mai simple, dar suflete iubitoare, la fel de zdruncinate de lovitura descoperirii unui adevar greu de asimilat. Mai pragmatic, mai lipsit de posibilitati largi materiale, unul dintre primele ganduri si acte de revolta ale tatalui Yukari Saiki se indreapta catre o reparatie materiala consistenta din partea spitalului, ceva despagubiri, pe cand Ryota Nonomiya gandeste spre aspectele legale ale problemei si se indreapta catre un prieten avocat – agreind alternativa de a-i creste pe amandoi baietii.
Daca aceasta este atitudinea tatilor, a barbatilor, mamele au insa o psihologie specifica, ele isi pun intrebarea “sunt mama … cum a fost cu putinta sa nu-mi dau seama?”
Daca tatii invoca ideea aparent invechita a “sangelui meu”, (de fapt si la oameni se pune ca si la cai – problema sangelui) mamele simt cu sufletul!
Si oare exista vreun manual de urmat in atare situatii?
Lunile trec, se succed anotimpurile, baietii petrec timp impreuna, timp separat cu fiecare familie, parintii invata alaturi de pusti, inteleg ca suferinta va dura multa vreme, vesnic ocupatul Ryota Nonomiya invata de la celalalt tata – Yukari Saiki ca “merita sa investesti timp alaturi de copilul tau, ca tata al fiului tau”, asa cum si Yukari Saiki invata ca “fericirea viitoare nu inseamna banii castigati la proces”!
Cu atat mai impresionanta este devoalarea adevarului gol-golut de la proces. Acela ca schimbarea identitatii celor doi baieti nu a fost pur si simplu o greseala intamplatoare in maternitate, ci fapta voita a unei tinere asistente, care voia sa se razbune pe altii, “care se simtea mizerabil” pentru ca copiii barbatului mai in varsta cu care se casatorise – nu o acceptau ca mama. Fapta recunoscuta si prescrisa acum de justitie, la sase ani de la comiterea ei. In mod clar, “intr-un proces nimeni nu castiga cu adevarat”. Dar fiecare invata ceva important!
Orgolii, mitul tatalui, exemplul tatalui, intelegerea tatalui propriu si a mamei vitrege dupa ani de zile … cuvintele “mami si tati” vizavi de “mama si tata” (care deocamdata fac separare, dar in viitor se vor contopi) …
Imbratisarile celor doua mame!
“Hai sa zambim impreuna! De ce? Nu conteaza!”
Conteaza comunicarea, dragostea, intelegerea!
Un proces evolutiv in care sunt prinse doua familii, un proces indelungat care ii va durea si pe copii si pe adulti … va conta sangele, vor conta cei sase ani? “ce are sens acuma?” Va conta iubirea si intelegerea si intelepciunea tuturor.
Niciun cuvant in plus despre poveste si finalul/nefinalul ei. Trebuie neaparat sa vedeti acest film!
Exemplar rostuite evolutiile intru intelegere si acceptare atat ale maturilor, cat mai ales ale copiilor, care rup sufletul spectatorilor cu mutrisoarele lor inteligente, cu ochii lor intrebatori si cu imbratisarile lor atat de din suflet pornite. Si cu raspunsul la intrebarea de care adesori uitam: “ce simt copiii?”
Si in ciuda incarcaturii extrem de dramatice, filmul nu transmite tensiune, nu raneste, nu striveste … el cutremura pur si simplu printr un fel de pace interioara a intelegerii vietii, sigur ca o pace plina de compasiune, bine strunita mental si psihic, dar care transmite speranta unui viitor fericit pentru toti protagonistii.
Protagonisti care au gasit in actorii din distributie o reprezentare perfecta pentru transmiterea intregului parfume al umanitatii acestei povesti adevarate, detasandu-se Masaharu Fukuyama si micutul Keita Ninomiya – ceea ce insa nu ii pune in umbra pe ceilalti din echipa, o adevarata echipa, asa cum apare si in fotografia de grup a celor doua familii – devenita una singura!
Coloana sonora semnata de triada Takeshi Matsubara, Junichi Matsumoto si Takashi Mori este superba, notele trackurilor picura de pe corzile pianului cu sublinierea delicata a starilor intens emotional-psihologice si in melanjul subtil sunet/imagine, cinematografia semnata de Mikiya Takimoto se decupeaza cu delicatetea penelului stampelor japoneze. Un melanj intre sonoritatile clasice europene si imagistica unui poem haiku.
Vreau sa va prezint in continuare un interviu al regizorului Hirokazu Kore-eda cu TheWrap despre paternitate.
Si iata si cateva cuvinte din Mapa de Presa a Independenta Film (distribuitorul filmului in Romania:
<<Regizorul şi scenaristul Hirokazu Kore-eda spune că iniţial a dorit neapărat să facă un film cu Masaharu Fukuyama. “Am încercat să mi-l imaginez în multe roluri din mai multe scenarii, însă dorinţa sinceră a fost să-l văd jucând rolul unui tată”.
Like Father, Like Son / Aşa tată, aşa fiu (Soshite chichi ni naru, în original) este distribuit în România de Independenţa Film şi internaţional de Wild Bunch.
Cum s-a “născut” acest film
Majoritatea filmelor lui Koreeda tratează problematica familiei. Pentru scenariul lui Like Father, Like Son (Soshite chichi ni naru, în original), regizorul japonez spune că s-a inspirat din propriile sale frământări. “În care moment anume începe un tată să devină într-adevăr tată?”, s-a întrebat adeseori Kore-eda. “Eu unul nu am un răspuns la această întrebare.”
Kore-eda spune din proprie experienţă că, atunci când s-a născut fetiţa sa, în urmă cu cinci ani (Keita, băieţelul din film are şase ani – n.red.), a urmărit-o pe soţia sa cum a devenit pe loc mamă.
“În timp ce o urmăream pe soţia mea îngrijind şi alăptând bebeluşul, m-am surprins bucuros de venirea lui pe lume. Dar, în acelaşi timp, m-am simţit şi oarecum ciudat să constat că a deveni tată nu se întâmplă chiar atât de repede ca la ea. Cinci ani mai târziu mi s-a tot spus, prin parc, ce mult îmi seamănă fetiţa. Şi pe bună dreptate, uitându-te la ea poţi vedea cum ADN-ul tatălui a avut un cuvânt greu de spus la trăsăturile feţei, mai ales.
Dar oare este acesta momentul în care realizezi că din bărbat te-ai transformat într-un tată? Sau este vorba de timpul petrecut împreună cu copilul? Dubiile mele în ceea ce mă priveşte pe mine în rolul de tată nu cumva provin din puţinul timp pe care l-am petrecut împreună cu copilul? Aşadar, decide sângele sau decide timpul? De aici începe filmul meu, Like Father, Like Son”, spune Hirokazu Kore-eda. “Acum filmul este gata… l-am făcut, l-am terminat. Dar, pentru mine, frământările au rămas.”
Povestea inversării copiilor în maternitate este adevărată
Regizorul şi scenaristul Hirokazu Kore-eda povesteşte că, deşi filmul a pornit de la dubiile sale reale în legătură cu “a fi cu adevărat tată”, în încercarea de a-l face mai interesant a adăugat şi planul celălalt, al regăsirii celuilalt copil, fiul natural crescut de o altă familie. “Chiar am cercetat câteva incidente care au apărut în Japonia în era exploziei natalităţii, anii 1960. Povestea din film e adevărată”, spune Koreeda.
“Făcând acest film, eu însumi am retrăit stările prin care trece protagonistul: grijile, regretele şi luarea unor decizii extrem de grele. Consider filmul o ocazie bună pentru ca atât eu, cât şi publicul meu să se gândească bine la ce soluţii au, în realitate, aceste familii cărora li se întâmplă aşa ceva, inversarea copiilor în maternitate. Vor alege să-şi schimbe între ei copiii, după ce i-au crescut atâţia ani, pentru a păstra linia de sânge? Vor rămâne aşa, ştiind că adevăratul lor copil trăieşte departe de părinţii naturali?”>>
In incheiere, din nou, indemnul meu de a nu rata un film mare in acceptiunea mea!
Nota: 8.5/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=f7HVxj3WUiQ’]
