Casino Royale (1967)Regia: Ken Hughes, John Huston, Val Guest, Joseph McGrath, Robert Parrish, Richard Talmadge
Actori: David Niven, Ursula Andress, Orson Welles, Peter Sellers, Woody Allen, Deborah Kerr, Jean-Paul Belmondo
Dupa cum spune si unul dintre posterele oficiale ale filmului, “Casino Royale este prea putin pentru un singur James Bond”, asa s-a si intamplat si a rezultat o veritabila amestecatura (parerea mea): nu mai putin de sase regizori, fiecare cu propria parte din film, o adevarata pleiada de mari actori, atat in rolurile importante, dar si pur figurative, cum ar fi, in ultimul caz, Peter O’Toole, Jean-Paul Belmondo sau Jacqueline Bisset.
Povestea este astfel complicata, greu de inteles si de deslusit: adevaratul James Bond (jucat aici de David Niven) se retrasese de multi ani, daca ne luam dupa figura lui Niven, imbatranise, nu mai avea chef de femeile care sunt atat de folosite si schematizare in filmele cu 007. Moartea lui M, distrugerea propriei proprietati, il face sa revina la conducerea spionajului britanic si chiar mondial. Solutia castigatoare, in lupta cu organizatia Smersh, este clonarea, in sens figurativ, al agentilor cu numele de James Bond. Ei apar de peste tot, intruchipati in genii ale jocurilor de noroc, in femei fatale, pana si intr-un cimpanzeu.
Peter Sellers este in acest film unul dintre agentii 007 clonati, un rol micut si nu atat de amuzant cum ne-am obisnuit. Astfel, el este inteligenta jocului de bacarra si trebuie ca sa il blocheze pe Cifrul (interpretat de Orson Welles) din tentativa sa de a falimenta Casino Royale. Parca tipic lui Sellers, acesta pare ca joaca la cacealma si castiga. In rest, filmul mi s-a parut prea alambicat ca sa il inteleg, nu cunosc asa de bine filmele cu Bond din acea perioada pentru a-mi da seama de toate scenele parodice ale lui “Casino Royale”. In schimb, Woody Allen mi s-a parut la fel de simpatic si demn de urmarit, in al doilea film al carierei sale, dupa “What’s New Pussycat”.
