Rogue One: A Star Wars Story (2016)
Regizor: Gareth Edwards
Scenariu: Chris Weitz ,Tony Gilroy
Distribuția: Felicity Jones, Diego Luna, Alan Tudyk, Forest Whitaker, Riz Ahmed, Mads Mikkelsen
Rogue One: A Star Wars Story este primul spin-off care-a cutezat să zboare de sub pălăria francizei Disney dincolo de firul narativ principal guvernat de tirania numeralelor romane 😉 Era de presupus că avea să ne ducă în A galaxy far far away, a long time ago… unde-a ajuns o să aflați mai jos. Dacă nu știți nimic despre ce și-a propus Rogue One și așteptați să fiți uimiți cu planete nemaivăzute și alieni uimitori: wrong! Filmul rebobinează începutul episodului IV: A New Hope (vă reamintesc titlul original pentru că majoritatea ne referim la el ca fiind primul Star Wars, dar dialogurile acestui sequel fac atâta referință mistică la speranță că devine deranjant). Regizorul Gareth Edwards și-a făcut face bine temele și a adunat fiece bucățică de informație necesară pentru a-și asigura cordonul ombilical cu episodul-mamă și a servi pe tavă oricui răspunsul la “Cum a obținut prințesa Leia planurile Stelei Morții și le-a trimis lui Obi-Wan Kenobi?”
Dar în loc să ne ofere o extindere a universului Star Wars, Gareth Edwards preferă să bată pasul pe loc și să recicleze locurile comune abordându-le dintr-o perspectivă diferită, printr-un ochi de geam afumat. Pentru că acest film este poate cel mai dark și deprimant din epopeea Star Wars. Din nefericire, probabil datorită francizei sau proprietarilor (Disney!), nu I s-a permis regizorului să-și urmeze intențiile, tonul general fiind contracarat prin diverse alegeri nefericite: distribuirea unor actori capabili de roluri de compoziție, multi-layer (vă reamintesc ce-a reușit să realizeze Riz Ahmed în Night of (în afara nominalizării la Globuri ;)), dar e valabil și pentru omul cu prăjina – Donnie Yen (care în epopeea lui Ip Man depășea cu mult granițele filmelor cu arte marțiale), Mads Mikkelsen (Hannibal, people! sau chiar Felicity Jones care nu cred c-a fost mai prost distribuită în vreun alt film (să ne-amintim prestația din The Theory of Everything). Ok, personajele sunt bidimensionale, dar poate filmul e salvat de dialog. Wrong again. Până și o bandă desenată decentă oferă mai multă profunzime. Iar umorul e atribuit mai mult părții artificiale a distribuției: K-2SO, un fel C3-PO cu displazie de șold 😉 E adevărat că cea mai haioasă replica îi aparține lui Chirrut Îmwe (Donnie Yen) , un Zatoichi obsedat de Forță. Tot el ne oferă și cele mai tari scene de luptă lightsaberless 😉
Și pe acest ton să trecem la părțile mișto. Nu degeaba cele 600 de efecte special au fost expandate în final la 1700! Sunt scene care-ți taie respirația și te apucă vertijul. Mai ales în versiunea IMAX. Dar trebuie spus și faptul că e o problemă cu timingul. Mai ales în partea de început ai senzația că totul e pe fast-forward. Și totuși e vorba de un film de 2 ore și-un sfert! Spuneam de vertij. E o scenă cosmică superbă, distrusă pentru că n-a fost lungită cu…, nu știu, poate cu 10 secunde. E unul din momentele alea când simți că regretatul Cornel Robu avea dreptate când spunea că cheia pentru a descrie sefeul e sublimul.
În același departament al CGI-urilor sunt câteva cameo pe care nu le-aș dezvălui în întregime, dar nu pot să nu mă refer la superba inserție a lui Grand Moff Tarkin (actorul Peter Cushing a murit în 1994). De asemenea veți recunoaște o grămadă de personaje secundare din seria principală și veți avea parte și de o foarte drăguță tușă finală.
Spuneam că partea amuzantă a fost pasată robotului K-2SO – un droid imperial reprogramat cu personalitatea unei mame cu familie numeroasă și cu niciun ajutor la curățenia de primăvară. “Ce știu eu? Specialitatea mea e analiza strategică.” bombăne el de fiecare data când sfaturile îi sunt ignorate. E maestru în autocompătimire și groaznic în… a fi robot.
Scenariul semnant de Chris Weitz și Tony Gilroy pune ceva carne pe scheletul Rebeliunii, care apare ca o organizație schizoidă ce adună sabotori, asasini, creatori de bombe și ucigași de inocenți cam ca Rezistența franceză, și cu o aripă extremistă condusă de Saw Gerrera (Forest Whitaker) și având proprii mujahedini. Paralele cu istoria reală putând fi continuate cu practicile a la Abu Garib sau luptele pe plaja de la Omaha sau jungla Vietnamului.
Filmul păstrează referințele vizuale din A New Hope și îmbină în mod fericit efectele digitale cu modele la scară reușind să creeze o atmosferică plină de suspans care să ne țină ancorați de acțiune chiar dacă, evident, știm cum misiunea se va termina.
Reapariția lui Darth Vader șterge pe jos cu jalnica întrupare a fătălăului de Kylo Ren din The Force Awakens și cele câteva minute de pe ecran au ceva din emoția seriei originale. Imaginea de-a dreptul gotică a castelului fostului cavaler Jedi din mijlocul câmpurilor cu lavă e de-a dreptul superbă și nu putem decât să regretăm că muzica nu a fost la înălțimea momentului.
Per total, filmul mi-a plăcut mai mult decât cel de anul trecut și nu pot decât să sper ca acesta să nu fie decât un început dintr-o serie dedicate expandării universului Star Wars, o serie care se poate dovedi mai interesantă decât filonul principal.
Nota: 9/10
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=frdj1zb9sMY’]
