Sophia Antipolis (2018)
Regia: Virgil Vernier
Distribuția: Dewy Kunetz, Sandra Poitoux, Hugues Njiba-Mukuna
Una dintre bucuriile vieții de cinefil este cea de a descoperi un regizor – debutant sau nu – despre care nu știam nimic până acum și a vedea un film făcut de el (sau de ea) care surprinde prin calitate sau/și prin originalitate. Este ceea ce mi s-a întâmplat vizionând ‘Sophia Antipolis’, filmul din 2018 al lui Virgil Vernier. Este al doilea film de lungmetraj al acestui regizor care, după câte înțeleg, nu este foarte interesat de barierele dintre genurile documentar și de ficțiune sau dintre filmele sociale și cele experimentale. Cred că foarte bine face, căci daca vă continua pe această cale sunt șanse bune ca următoarele sale filme să nu mai fie încadrate în alte genuri decât cel al ‘filmelor lui Virgil Vernier’.
Titlul filmului pare banal, dar este cât se poate de potrivit, căci subiectul și eroul principal al filmului este orașul Sophia Antipolis. Am avut șansa să vizitez acest loc. Probabil că alături de cartierul La Defense din Paris, Sophia Antipolis este cel mai puțin francez loc din Franța – o zonă de hi-tech situată pe dealurile de lângă Antibes și Cannes cu clădiri stil ‘corporate’ în care își au sediul firme de electronică, IT sau bio-tehnologie, plus câteva hoteluri pentru vizitatorii aflați în călătorii de business, și vile ale puținilor privilegiați care își permit să trăiască aici. Cu alte cuvinte, o bucată de Silicon Valley transplantată pe Riviera franceză.
Aceste este decorul în care evoluează eroii filmului, dar ei nu sunt cetățenii fericiți ai lumii viitorului, ci oameni obișnuiți, confruntați cu aceleași probleme sociale și maladii existențiale ca toți ceilalți locuitori ai Franței: tinere dezorientate abia ieșite din adolescență, femei aduse de viață din alte parti ale lumii rămase singure, oameni speriați de pericolele vieții căutând sensul și soluțiile în spiritualism ezoteric, imigranți ‘cu vechime’ lucrând în serviciile de securitate și implicați în activitatea unor bande de ‘justițiari’ care îi terorizează pe imigranții mai recenți. Exista și o firavă intrigă polițistă legată de cadavrul carbonizat al unei tinere al cărei nume este tot Sophia, dar urmărirea enigmei și soluția ei nu a fost deloc în atenția scenaristului și regizorului. Filmul este conceput ca o succesiune de secvențe filmate în stil documentar, unele legate prin prezența unui personaj comun, altele complet separate.
Efectul de dramă documentară este accentuat de folosirea unor actori neprofesioniști dar excelent aleși, care par că își trăiesc pe ecran episoade din viețile proprii. Nu exista bandă muzicală, auzim doar dialogurile dintre personaje și comentariul off-screen care este folosit în câteva locuri. Cu toate acestea unele dintre secvențe reușesc să sugereze foarte expresiv, doar prin mijloace vizuale, tensiunile interne și presiunile exterioare la care sunt supuse personajele, singurătatea și greutățile în comunicare de care suferă majoritatea dintre ele. Fiecare dintre aceste scene ar putea fi un film scurt de sine stătător, o schiță de personaj, o secvență de viață. Împreună ele alcătuiesc un mozaic complex și interesant, dar în același timp conturează o imagine pesimistă și disperată a singurătății, contradicțiilor și violenței dintr-un loc cu aparență de paradis.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
