Meandre (1966)
Regia: Mircea Saucan
Distribuția: Margareta Pogonat, Mihai Paladescu, Dan Nutu
Aveam 14 ani în 1967, când filmul ‘Meandre’ al lui Mircea Săucan (care fusese filmat în 1966) a fost difuzat pe ecranele românești pentru o scurtă perioadă de timp, înainte de a fi retras și îngropat în arhive până la căderea comunismului în 1989. Nu am apucat să văd atunci acest film care are ilustra glorie de a fi fost interzis la difuzare în România și la export în afara granițelor tarii la scurt timp după producție, alaturi de ‘Reconstituirea’ lui Pintilie și de încă unul sau doua filme realizate intre 1965 și 1969, devenind și ‘exemple negative’ în ședințele de politică culturală care aveau ca scop să facă din cinematografie o unealtă de propagandă a regimului. În acest fel câtorva dintre regizorii tineri și talentați ai vremii li s-au tăiat aripile și li s-a barat posibilitatea de a crea cinema de calitate, și istoria filmului romanesc a pierdut ocazia creerii unei scoli cinematografice cum s-a întâmplat totuși în alte tari comuniste ca Polonia, Cehoslovacia și chiar și Uniunea Sovietica. Aveau să treacă peste trei decenii până la apariția Noului Val românesc. Am avut ocazia să văd și să apreciez filmul lui Săucan în cadrul festivalului filmului românesc (ediție virtuală și retrospectivă în acest an) în Israel și am încercat să înțeleg ce i-a speriat pe cenzorii comuniști din anii ’60.
Reconstituită din flash-back-uri alternate cu scene din prezent, acțiunea (bazată pe scenariul lui Horia Lovinescu, dramaturg de succes și director vreme de decenii al teatrului Nottara din București) este structurată neliniar. ‘Meandre’ este povestea unui triunghi amoros. Anda (Margareta Pogonat) este o femeie frumoasă și elegantă, a cărei viață și sentimente se împart intre soțul ei, Constantin (Ernest Maftei), arhitect de succes și cu influență, și Petru, iubitul din tinerețe pe care nu-l uitase, a cărui carieră a fost barată de către Constantin, poate datorita rivalității lor. Gelu (Dan Nuțu), fiul Andei și a lui Constantin, un tânăr aflat la vârstă căutărilor și rebeliunilor, vede tocmai în Petru un model și un mentor. Reîntâlnirea după ani dintre Anda și Petru duce nu numai la amintiri și re-evaluări ale legăturii romantice dar și la dezvăluiri neașteptate legate de cauzele despărțirii din trecut.
Este evident că regizorul Mircea Săucan a fost mai interesat de felul în care spune povestea decât de povestea însăși care, desi scrisă interesant, nu reușește să implice spectatorii. ‘Meandre’ este filmul unui regizor care evident văzuse multe dintre filmele importante ale Noului Val francez și ale altor școli cinematografice din prima jumătate a anilor ’60, un film modern (și atunci, dar și astăzi) care nu imită, ci combină creativ și dezvoltă câteva dintre tehnicile cinematografice cele mai interesante ale artei filmului din acei ani. Structura narativă și scenografia futuristă (folosind ca pretext profesiunea de arhitect a eroului) are ceva din experimentele lui Godard și Robbe-Grillet în timp ce repetarea unor secvențe și felul în care banda sonoră crează un spațiu paralel imaginii îl citează pe Resnais. Ideile acestora sunt însă nu doar imitate, ci amplificate. Muzica lui Tiberiu Olah este la început disonantă, apoi include citate de pop (‘House of the Rising Sun’) și free jazz (în 1966!), pentru a termina în game armonice spre final. Imaginea (Gheorghe Viorel Todan) folosește des aparatul de filmat mobil realizând un cadraj estetic cu unghiuri îndrăznețe, și însăși calitatea precară a peliculei dă filmului (intenționat sau nu) o senzație de realism reportericesc.
Ce i-o fi deranjat pe cenzori? Poate faptul că filmul nu se aliniază în niciun fel cu linia propagandistică a filmelor vremii? Vedem o poveste de dragoste și câteva personaje preocupate de problemele lor personale și nu de construirea socialismului. Acțiunea s-ar putea petrece în orice loc în lume în care oamenii se iubesc și se despart, trădează și aspiră la o viață altfel. Câteva replici includ aluzii la limitările sociale (excelenta scenă care deschide filmul), dar nicio critică deschisă a sistemului. O scenă filmată într-o biserica ar fi putut fi interpretată mistic sau protestatar, desi în 1966 nu începuseră încă acțiunile de dărâmare a bisericilor din București. În pofida prezenței unor actori de mare talent cum era fascinanta Margareta Pogonat sau foarte tânărul pe atunci Dan Nuțu, personajele și povestea lor nu reușesc să câștige empatia spectatorilor. Este un sentiment pe care îl am însă și la vizionarea unora dintre filmele Noului Val francez de exemplu – formalul domină sentimentalul. Din nefericire, ‘Meandre’ nu a avut șansa de a fi continuat de alte filme care ar fi deschis, poate, o altă direcție de evoluție a cinematografiei românești în anii ’60.
Nota: 8/10
Puteți vedea filmul aici:
(Sursă fotografii: IMDb.com, Cinemaraton.ro)
