Principii de viata (2010)

Principii de viata (2010)
Regia: Constantin Popescu
Scenariul: Razvan Radulescu & Alex Baciu
Imagine: Liviu Marghidan
Sound designer: Mihai Bogos
Distributie: Vlad Ivanov, Gabriel Huian, Rodica Lazar, Crina Muresan
O coproductie Hi Film Productions,
Producator: Ada Solomon

Pentru inceput, un „multumesc” Adei Solomon sub a carei mana de producator daruit, un alt actor roman – Vlad Ivanov – urmand-o pe Ozana Oancea, primeste primul  rol principal intr-un film!

In al doilea rand spun cititorilor acestui blog sa mearga incepand cu 30 septembrie in cinematografe si sa vada aceasta productie, recompensata cu Premiul pentru cea mai buna regie (Constantin Popescu), la TIFF 2011.

In al treilea rand spun ca am apreciat actiunea de marketing/promovare a filmului, pentru ca cei prezenti la vizionarea pentru presa au fost daruiti cu cate un tricou inspirat inscriptionat, drept care l-am fotografiat spre a vi-l prezenta in aceasta cronicuta 🙂

Si nu in ultimul rand spun ca Principii de viata este unul dintre cele mai bune filme romanesti pe care l-am vazut. Parerea mea :). Pentru ca reuseste intr-un mod subtil-inteligent sa ne prezinte asa cum suntem astazi multi dintre noi, sau cum am putea deveni, daca nu constientizam si asimilam mesajul filmului.

Multi se pot regasi (daca nu se ascund dupa plop), in tipologia „Emilian Velicanu”. Un om obisnuit al „vremurilor” romanesti, cu care facem cunostinta intr-un „30 august, ora 7.30 dimineata”, cand la volanul masinii sale se indreapta spre santierul noii locuinte din Pipera. Velicanu se conformeaza standardelor „cetateanului obisnuit” contemporan de pe malurile Dambovitei si facem pas cu pas cunostinta cu „principiile de viata” asezata, bifate de catre acesta: apartamentul de bloc versus vila cu etaj, renuntarea la fumatul care „cauzeaza grav sanatatii”,  un loc al lui si numai al lui,de parcare, o a doua familie intemeiata cu o nevasta mai tanara, o slujba bine remunerata care conduce la un portofel din belsug garnisit din care isi achita cu dezinvoltura toate cheltuielile, un concediu binemeritat altundeva decat pe cuprinsul patriei, asigurarea materiala a progeniturilor cu tot ce-si doresc sau nu-si doresc… Si peste toate acestea, „controlul pe baza de principii” asupra celorlalti din viata sa, care daca nu se conformeza, „jar mananca”.

Velicanu strabate sigur si dezinvolt fiecare scena a filmului si seamana cu un mic taruras-buldozer: nimic nu il poate opri sau stanjeni cu adevarat din drumul sau, de la hotararile sale, cu care ghideaza vietile celorlalti, de la „principiile sale de viata”:) principii normale si sanatoase in fond. Dar principii pe care le vehiculeaza si le etaleaza sterp, uitand „viata” si reatragandu-se din realitate. Nu pentru ca ar fi lipsit de intentii bune, ci pentru ca acestea ii paveaza drumul abandonului umanului. Taurasul-buldozer Velicanu, nu COMUNICA. El – din preaplinul constiintei sale de sine, egocentric pana in varfurl unghiilor, vorbeste si interactioneaza cu familia sa, de fapt cu familiile sale, cu colegii, cu angajatii sai, cu societatea in care navigheaza, fara sa comunice sufleteste, la nivel uman. La un moment dat, plecand de la numele sau Velicanu, am avut senzatia unui Pelican plutind maret, increzator, plin de sine, limitat si insingurat pe bucatica lui de apa unde se simte stapan cu gusa plina.

Si ca intotdeauna in viata (sau pe bucatica de balta personala), un cataclism personal vine sa zguduie „incremenirea in proiect”. In cazul lui Velicanu, arhitectul vietilor celor din jurul sau, cel care le jaloneaza traiectoriile si bunastarea pe baza rigidelor si golitelor de substanta  „principii de viata” personale, acest cutremur sa spun, este produs de o trauma puternica, de o lovitura sub centura in constructia sa plina de principii in calitate de tata al adolescentului Catalin, care – rebel, debusolat, nesimtit si obraznic – isi manipuleaza si gratuleaza parintii cu apelative precum „vita, boi…”. Emilian Velicanu recunoaste in fata fostei neveste ca „am gresit cu el”. L-a hranit, l-a imbracat, l-a supracadorisit … insa acum intelege ca trebuie „sa indreptam lucrurile”. Iar calea de indreptare aplicata, needucativa prin tardivitate si violenta, este o bataie de mama focului! O noua forma a  „principiilor sale de viata” sau o reala si profunda intelegere a situatiei in care a ajuns: imposibila comunicare cu cei din jur!

Nu stim! Finalul filmului surprinde ce-a de-a doua familie intemeiata de Velicanu: tanara sa sotie, pustiul lor si inlacrimatul Catalin – in masina care ii duce in concediu in Bulgaria. Poate ca acest concediu, acest repaus departe de viata sa de zi cu zi, ii va deschide ochii, sufletul si mintea lui Velicanu, il va reumaniza…Poate….

Ceea ce construieste acest film, pas cu pas, intr-o linearitate acumulativa, este  drama contemporana mai greu observata si – si mai greu inteleasa – si – si mai greu rezolvata – a zecilor de mii de familii puternic dominate de personalitatea unui gen de Velicanu plin de „principii de viata”. Bune si principiile astea, nu zic nu, dar fara sa depersonalizeze si sa goleasca de suflet continutul vietii. Am spus drama contemporana, dar ca si in orice drama, subzista si un fior de umor si o calitate a in plus a scenaristilor, a regiei si nu in ultimul rand a actorilor este aceea ca releva aceasta unda de umor si duiosie.

Umor pe care personalitatea artistica a lui Vlad Ivanov il aduce pe ecran cu multa masura, tact si talent. O dovada in acest sens este scena plina de dezinvoltura in care Emilian Velicanu, stapanul casei, face un dus, isi selecteaza tacticos schimburile curate, merge in bucatarie, da drumul la radio si se lanseaza – asa cum se afla – gol si numai cu un prosop in jurul salelor – intr-un dans dracesc si hilar – rememorare a tineretii / eliberare tensionala – dar si „iata cine sunt eu” – dupa care – revenind la atitudinea sa asezata, de om cu responsabilitati, se imbraca tacticos si isi culege grijului portofelul si cheile masinii, pe care si le repartizeaza in buzunare. O scena pe care nu stiu cati alti actori ar fi in stare sa o joace cu atata masura si naturalete. Ca si alte mici scene: daca ar fi sa ma refer la repetata lui revolta referitoare la „nesimtitul” care ii ocupa locul LUI de parcare, sau daca ar fi sa ma refer la limbajul uneori colorat si pigmentat cu injuraturi slobozite insa moale, fara reala obida…

Vlad Ivanov este pionul central al actiunii filmului, prezent in fiecare secventa a acestuia, in persoana lui Emilian Velicanu, pe care reuseste sa „ni-l comunice”. In cunoastem si il recunoastem pe acest personaj, ca facand parte intrinseca din vietile noastre, l-am intalnit, il intalnim, il cunoastem, ba chiar ne este simpatic, pentru ca acesta este adevarul, Velicanu este un tip simpatic, da – este adevarat – genul de tip  „ el si restul lumii”, dar este un simpatic care produce in timp ravagii greu de reparat.

Pentru ca trebuie sa aderam la principii, „chiar si atunci cand ele dor”

Si „Principii de viata” ne face sa constientizam acest lucru..Intr-o realizare tehnica cinematografica aproape impecabila! Un film caruia eu ii dau o nota MARE.

Nota: 9/10

Filmul poate fi vizionat pe Cinepub.ro: