-S-au lansat câteva filme românești interesante în ultima perioadă și s-a scris destul de mult despre ele în blogosferă. Astfel, despre ”Perfect sănătos”, regizat de Anca Damian, scrie Andrei Crăciun pe ZiarulMetropolis.ro: ”Sunt câteva puncte tari în filmul acesta: primul este naturalețea dialogurilor (tușele de umor ale Liei Bugnar, presărate chiar și în timpul tragediilor, sunt minunate; o scenă superbă: fiul la mormântul tatălui, întrebând în van: Ce mai faci, tu, mă, tată, mă?). Al doilea este jocul actorilor (îl puteți vedea chiar pe Vlad Ivanov într-o secvență de amor conjugal – v-am spus că Toma, judecătorul, e un armăsar). Olimpia Melinte joacă foarte bine rolul Ioanei, o iubită din liceu a lui Andrei (are și un fiu Ioana, pe Bubu – grozav copil!). Iar Anghel Damian duce filmul pe umeri, deloc ca pe o povară. Și un semn de exclamare merge, acum, către Cristina Florea, în rolul mamei vitrege a tânărului avocat – dubioasă moral, erotic și sentimental, dar până la urmă un splendid exemplu de femeie la răscruce. Al treilea este că păstrează fluxul vieții adevărate (care arareori ne duce, spre deosebire de viața din filmele de cinema, undeva) – viața adevărată nu e neapărat generoasă cu demonstrațiile fără rest. Viața adevărată ne lasă în suspans.”
-O altă apariție interesantă este ”Un pas în urma serafimilor”, regizat de debutantul Daniel Sandu, despre care scrie Georgiana Mușat pe Scena9.ro: ”Un pas în urma serafimilor nu are forța de a arunca cu pietre în sistem (așa cum își propune să o facă și protagonistul, și, prin extensie, regizorul, filmul fiind redarea ad-litteram a experienței sale de la seminar), ci doar propagă în continuare ideea că cei care rămân vor fi la fel de corupți precum cei care sunt alungați, întrucât totul devine un cerc vicios. Și nu-și absolvă în niciun fel protagoniștii de păcatele tinereții și nu le garantează în vreun fel că, dincolo de o aproximativă revoluție, există credință cu adevărat. Altfel, și demersurile abuzive ale lui Ivan pot fi puse pe seama unei griji patologice de a aduce în sânul bisericii doar preoți lipsiți de păcate. Această nuanțare este poate singurul lucru care mai chestionează în vreun fel reprezentarea unui univers extrem de direcționat către empatia față de actele cool și fun ale adolescenților săi.”
–Ca de obicei, merită menționată și recenzia lui Ionuț Mareș asupra aceluiași film, publicată pe ZiarulMetropolis.ro: ”Dacă într-un film ca „După dealuri”, de Cristian Mungiu, miza era obţinerea unui echilibru imbatabil între două opţiuni diferite (adevărata credinţă şi varianta ei pervertită) şi de a lăsa spectatorului libertatea de a-şi face propria interpretare, în „Un pas în urma serafimilor” dominantă este o singură perspectivă. Maniheismul şi lipsa unei minime alternative (în afara unei discuţii simpliste în care un bătrân preot de ţară îi spune lui Gabriel că Dumnezeu poate fi găsit în inima fiecăruia) fac ca decăderea tinerilor să fie puţin convingătoare. Şi, prin urmare, deloc răscolitoare. Şi este cu atât mai păcat cu cât Daniel Sandu, secondat de directorul de imagine George Dăscălescu, dă dovadă de un real talent în a filma spaţii închise şi grupuri, în secvenţe spectaculos coregrafiate, şi în a mizanscena raporturi de putere. Un debut onorabil, nu însă şi memorabil.”
-Emil Călinescu a văzut ”Bun Venit in Germania – Willkommen bei den Hartmanns” (2016) și scrie despre umorul german: ”Este diferit, nu este nici de mahala, de autobaza, ca-n comediile usoare americane, nu este nici bulevardier, apropiat de teatrul frantuzesc, nu este nici umorul britanic. Ca sa va dau un exemplu, desi este vorba de un negru, nu avem niciun fel de gluma rasista la adresa sa. Cateva referiri la religia sa, asta da, dar nu umor grosolan. Intr-o faza, de exemplu, intr-o mica bataie in care este implicat, in el se arunca cu portocale. Daca aveam un regizor american cu siguranta pe acea masa din casa s-ar fi gasit banane, iar atacatorul ar fi aruncat in el cu aceste fructe. E drept, unii ar vedea acest aspect drept o frica, o teama foarte mare a nemtilor sa faca glume rasiste dupa experienta nazista traumatizanta.”
–O nouă serie de filme ”contra plictiselii” văzute la Aron Biro la TIFF 2017 menționează printre acestea și cunoscutul ”The Student” (Muchenik): ”The Student e despre un elev dezaxat care vorbeste numai in citate din Biblie si critica, prin prisma biblica, pe toata lumea din jurul sau – colegi, familie, profesori. In ciuda faptului ca tipu e cumplit de enervant si clar nebun, o profesoara de biologie prinde drag de el si incearca sa-si afle de unde-i vin piticii de pe creier.(…) E un film important pe care l-as recomanda mai calduros daca nu ar arata cam tare a piesa de teatru. De fapt in varianta originala chiar e o piesa de teatru. Regizorul e si sheful unui teatru din Moscova (functzie publica de la care i s-a si tras arestarea recenta) ocazie cu care a intrat in contact cu dramaturgul german Marius von Mayenburg de la care a preluat textul si l-a modificat sa ia forma unei satire la adresa contaminarii institutziilor publice cu misticism ortodox. Coloana sonora contzine si niste Laibach de efect.”
(Jovi)
–Am vazut in aceasta saptamana ‘Victoria si Abdul’ asa incat am fost interesat sa-mi compar notele de vizionare cu cele ale lui Emil Calinescu: ‘Problema cu acest film, Victoria si Abdul, este ca am la fel de multe motive atat pentru a-l aprecia, cat si pentru a-l detesta. Are la fel de multe calitati pe cat are defecte. Drept urmare, celor care ma intreaba daca sa mearga sau nu la cinema sa-l vada le zic asa: mergeti, sansele fiind egale sa va placa ori sa va displaca. Si desi initial zisese altfel, sa stiti ca-s sanse egale sa va lase reci. Indiferenti. Neutri.’ Este destul de aproape de opinia mea.
-Voi vedea ‘Țara moartă’ doar peste vreo doua saptamani. Pana atunci citesc cu interes opiniile legate de film si de episoadele istorice cu care se ocupa filmul. Sub titlul ‘De ce merită stăruit asupra acestui film’ si-a spus parerea si cronicarul lui PSEUDOKINEMATIKOS: ‘Pentru unii, un film de-a dreptul „instigator”, Țara moartă caută să recupereze „lumea ideilor fără uniformă” în care – așa cum reiese din scrierile lui Dorian și Sebastian – „se circulă greu”. Forma de rezistență la „spiritul de stup” (deopotrivă fascist sau marxist) nu e nici abstractă și nici exclusiv iudaică. De aceea poate că au dreptate cei care văd în Țara moartă o „afirmare a ideii de om” (ca în Lupta în jurul unui rug de Ștefan Zweig), o denunțare a lipsei de viață (de unde și titlul său) și a abuzului de scheme. Nu doar din fascism, ci și din marxismul de tip stalinist, ce avea să fie instalat în România abuziv de tancurile sovietice (cu tot cu sinistrul slogan „Ana Pauker-Gheorghiu Dej, bagă spaimă în burgheji!”), în august 1944.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan
Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Worlds Apart” (2015)
-”This Giant Papier-Mâché Boulder Is Actually Really Heavy” (2016)
-”Paterson” (2016)
–”Born to Be Blue” (2015)
