L’heure d’été (2008)
Regia: Olivier Assayas
Distribuția: Juliette Binoche, Charles Berling, Jérémie Renier
Am ales să văd ‘L’heure d’ete’ (‘Ora de vara’ – film difuzat în spațiul englez cu titlul ‘Summer Hours’) în special pentru Juliette Binoche, o actrița pe care o apreciez mult, și pentru regizorul Olivier Assayas. Binoche nu are în acest film un rol așa de consistent cum am sperat, dar filmul, o drama de familie prezentată dintr-un punct de vedere original, are destule momente interesante pentru a fi meritat vizionarea.
Acțiunea filmului se petrece în cea mai mare parte într-o vilă situată undeva, la țară, în Franța, și chiar când nu se află în cadru, vila aceasta este subiectul principal. În scena de deschidere, mama familiei își sărbătorește a 74 aniversare, dar presimte că nu va ajunge să o apuce pe a 75-a. Încearcă să lege cu copiii ei o conversație despre moștenire, care include multe obiecte de artă legate de personalitatea unchiului ei, un mare pictor, decedat cu mulți ani înainte. Doar unul (Charles Berling) dintre cei doi frați și o soră ar fi interesat să păstreze casa în familie pentru generațiile viitoare, celălalt frate și sora (Juliette Binoche) trăiesc departe de Franța și viețile lor sunt mai puțin legate de familie sau moștenire. Când moartea așteptată se întâmplă, totul începe să se destrame. Forțele centrifuge ale vieții se dovedesc mai tari decât legăturile de familie, decât personalitatea cândva dominantă a artistului care dă numele familiei, decât dorința mamei.
Olivier Assayas alege să folosească mijloace minimaliste, bazându-se pe dialoguri inteligente, pe jocul excelent al actorilor (între care Charles Berling se detașează în rolul principal al fratelui cel mare) și pe decorul care ne arată evoluția treptată a casei care pare să oglindească destrămarea familiei. Din ceea ce era la începutul filmului un domeniu familial și o casă de artist, închizând între pereții săi istoria unei familii și personalitatea unui mare pictor vor rămâne spre sfârșit camerele aproape goale și pereții care așteaptă restaurarea care va fi decisă de viitorii proprietari. Doar natura din jur rămâne aceeași. Filmul este o elegie a unui stil de viață care nu rezistă modernității și o parabolă care ne dă de gândit despre fragilitatea reperelor noastre culturale în absența coeziunii familiale. Tablourile, mobilele, obiectele de artă se pot regăsi în parte în muzee, dar scoase din contextul lor ele par lipsite de suflet, sau ‘prizoniere’ așa cum se exprimă unul dintre personaje. Uitarea este de multe ori rezultatul acțiunilor noastre.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: Cinematerial.com, IMDb.com)
