Leto / O vară rock’n’roll (2018)
Regia: Chiril Serebrennikov
Cu: Roman Bilîk, Irina Starshenbaum, Teo Yoo
Pentru cei care au accesat filme-cărți.ro mai târziu: să știți că am și studii de limba rusă. Incerte, întrucât am absolvit a doua facultate, unde rusa a fost specializare B, însă tocmai cele cinci examene la care nu m-am prezentat sunt cauza pentru care nu am obținut (încă?) a doua diplomă. Practică din fire și adeptă a metodelor non-formale de învățare, în cei trei ani de studiu m-au ajutat enorm două lucruri – filmele și muzica. Așa am ajuns să cunosc o parte însemnată a rock-ului și punk-ului sovietic și rusesc, iar versurile lor mi-au servit, de multe ori, drept bază pentru structuri gramaticale; dacă v-ați încercat răbdarea cu limbile slave, știți bine că declinarea este Dumnezeu.
Să spun că Leto (O vară rock’n’roll) este despre muzică și atât ar fi prea puțin. Critici mai versați decât mine au descris filmul drept „o scrisoare adresată trecutului”; eu aș adăuga că nu am mai văzut un film atât de esențial rusesc de la Șapito Șou (Chapito Show) încoace – și, culmea, și acolo apare același Victor Țoi, la fel de simbolic, la fel de erou. Ce ar fi interesant de comentat este și statutul regizorului Chiril Serebrennikov, a cărui experiență scenică se distinge în fiecare scenă filmată. În august 2017, a fost arestat de Comitetul de Investigații din Rusia, sub acuzația de delapidare implicând subvențiile primite de la guvernul Rusiei, între 2011 și 2014, în beneficiul organizației sale artistice non-profit, Seventh Studio.
În fapt, figuri marcante ale culturii ruse au susținut că mutarea a fost gândită spre a-l descuraja pe Serebrennikov, care a criticat public anexarea Crimeii de către Rusia, sau a susținut cu vehemență drepturile comunității LGBTQ+. Potrivit presei ruse, regizorul și alți doi asociați ai săi au fost eliberați din arestul la domiciliu, care a durat aproape un an și jumătate. În timp ce se afla în arest, regizorul a finalizat spectacolul „Nabucco” și, firește, cel mai frumos film pe care l-am văzut până acum anul acesta.
Povestea „Verii” este fictivă, cu toate că personajele sunt cât se poate de reale, iar scenariul se bazează, în parte, pe memoriile Nataliei Naumenko (jucată de Irina Starshenbaum), soția celui care a fost unul dintre liderii scenei rock leningrădene din anii 80 și solistul formației Zoopark, Mike Naumenko. Mike este jucat, magistral și cu o lejeritate imprimată de obișnuință, de solistul trupei Zveri, Roman Bilîk. Și fiindcă orice lucrare (semi)biografică este însoțită de un anumit grad de controversă, au existat voci care au susținut că evenimentele din film nu ar fi reale. Serebrennikov, însă, a făcut o mutare inspirată și nu a susținut nicio clipă că ar fi așa: un personaj tipic pieselor de teatru puse în scenă de compania lui, Scepticul, apare în momente-cheie ale filmului, susținând că „Asta nu s-a întâmplat de fapt”.
Este un personaj valoros, cu rol de cor antic, de oglindă și de alter ego, care participă direct la întâmplări, însă servește, mai degrabă, de placă de rezonanță. Cu toate acestea, există cel puțin o scenă legendară în care apare Scepticul: luând forma unui videoclip pentru piesa „Psycho Killer” (Talking Heads), ai cărui protagoniști sunt chiar cei din film. O confruntare între tinerii rockeri lipsiți de griji, care se întorc dintr-o escapadă pe plajă, cu chitare și amintiri nude, și sistem, reprezentat de cetățenii furioși pe zgomotul și entuziasmul lor – este o combinație între film și elemente de bandă desenată, între dramă și comedie, și una dintre scenele mele favorite. O interpretare similară capătă și o scenă în care Natalia și Victor Țoi îi duc soțului ei cafeaua la fabrica în care lucrează, pe fundalul sonor al „The Passenger” (Iggy Pop).
Și fiindcă am pomenit de episodul cu livrarea cafelei, relația dintre cei trei este unul dintre stâlpii de susținere ai filmului și nu se clatină nici măcar o dată. Naumenko, în calitatea sa dobândită de „artist al poporului”, este deja un obișnuit al procesului prin care statul ajunge să fie de acord cu piesele unei trupe, ale căror versuri le citește și le analizează, urmărind măsura în care ele încurajează tineretul sovietic la respectarea valorilor impuse. Este cel mai potrivit mentor pentru tânărul Victor Țoi (coreeanul Teo Yoo), animat de idealuri proprii, dificil de aliniat la convențiile rigide ale societății.
Tinerețea și ineditul lui Țoi sunt cele care o atrag pe Natalia, cu toate că relația ei cu Naumenko este invidiată de anturaj. Mike și Victor își păstrează relația mentor-ucenic, iar surpriza este că nu ajunge să fie afectată nici de gelozia personală, nici de cea profesională. Tânărul devine un oaspete obișnuit în apartamentul cuplului (care îmbină creșterea unui copil cu organizarea concertelor ilegale – kvartirknik), iar Mike îi pune la dispoziție colecția sa de plăci de vinil, caietele în care a transcris, cu migală, versurile trupelor favorite, al căror nume le rostește cu sfințenie, și contribuții originale la primele concerte ale noii sale trupe, care capătă un nume cu rezonanță pentru orice cunoscător al scenei muzicale ruse: Kino.
Dincolo de un film, Leto este o experiență. Vizionarea va crește pofta de vin (care, în cuvintele personajelor, poate fi „doar bun sau foarte bun”), de muzică (scop în care Transilvania Film, distribuitorul autohton, a pus la dispoziție și un playlist Spotify, în care a inclus piesele care apar pe coloana sonoră) și de a afla mai multe despre scena underground dintr-o țară în care puțină lume își imaginează că ar fi avut o mișcare asemănătoare cu cea hippy din anii 70.
În 2018, la Festivalul de Film de la Cannes, filmul a primit premiul pentru cea mai bună coloană sonoră, iar regizorul Chiril Serebrennikov a primit recent trofeul Nika pentru cel mai bun regizor în cadrul Galei premiilor Academiei Ruse de Film, unde Teo Yoo a fost declarat „descoperirea anului”.
