„Pour ne pas vivre seule” – Dalida (2016), filmul unei vieți

Dalida (2016)
Regia: Lisa Azuelos
Distribuția: Sveva Alviti, Riccardo Scarmacio, Jean-Paul Rouve, Niels Schneider, Alessandro Borghi și Nicolas Duvauchelle

Sunt artiști care inspiră chiar și după ce au trecut granițele acestei lumi materiale. Inspiră prin viața pe care au dus-o sau prin opera pe care au lăsat-o. Uneori, numai rostirea numelor lor îți deschide o ușă către speranță și lumină. Și, cu toate că ei înșiși au dus existențe grele, urâte, blestemate uneori, nu s-au oprit în loc spre a-și plânge de milă, ci au continuat să facă ce au știut ei mai bine pentru a-i salva pe alții. Una dintre artistele care a inspirat, inspiră și va inspira încă mult timp de acum încolo pe oricine îi ascultă muzica este Dalida, o artistă de o frumusețe exotică rară, cu un timbrul vocal absolut deosebit și întotdeauna recognoscibil. Muzica pe care a oferit-o de-a lungul carierei sale a adus raze de lumină în multe suflete înnegrite, a împins pe mulți către o viață întru iubire și i-a făcut pe alții să zâmbească nostalgic ori melancolic, gândindu-se la ziua de mâine. Și, totuși, propria-i viață a fost umbrită de tristețe, depresie, dezamăgiri și trădări amoroase. Cine îi cunoaște existența nu se poate opri din a întreba – cum de a reușit Dalida să redea speranța multora, dar nu a reușit să se salveze pe sine însuși? Poate că tocmai această dăruire totală pentru muzică și pentru ceilalți a secat-o de putere față de ea însăși.

„La vie m’est insupportable. Pardonne-moi!” Astfel își încheia, pe 3 mai 1987, socotelile cu viața Iolanda Gigliotti, actrița și cântăreața franceză de origine italiană născută la Cairo, cunoscută lumii întregi sub numele de Dalida. Iar filmul Lisei Azuelos, ce poartă numele artistei, surprinde întregul parcurs moral, emoțional, psihologic și muzical al Iolandei, de când era o fetiță cu ochelari de care râdeau toate colegele de la școala italiană din capitala Egiptului, trecând prin toate relațiile de iubire pe care le-a avut numai cu bărbați nepotriviți și culminând cu gestul său final – sinuciderea printr-o supradoză de barbiturice combinate cu un nelipsit pahar de whisky. Pelicula semnată de regizoare franceză se remarcă prin incursiunile interesante pe care le face cu ajutorul camerei de filmat în intimitatea și în psihicul marii cântărețe. Deși unii cârcotași ar putea sublinia faptul că filmul Lise Azuelos seamănă poate prea mult cu o altă realizare cinematografică, „La Vie en Rose”, dedicat lui Edith Piaf, consider că se înșeală. Desigur, lung-metrajul ce a avut-o pe Marion Cotillard în rolul principal a dat cumva startul unei mode în film, alți regizori încercând să se apropie de biografiile marilor cântăreți. Însă în ceea ce privește pe „Dalida” (2016), cred că regizorul a reușit să se îndepărteze stilistic de alte biografii ecranizate, prin faptul că utilizează un alt tip de a folosi camera, unghiurile subliniind de data aceasta instabilitatea psihică și emoțională a cântăreței (prin momente în care imaginea este preluată de un cameraman în mișcare). Tocmai aceste episoade dau o naturalețe, dar și o stranietate aparte filmului. Apoi, folosirea muzicii este mult mai accentuată în cazul de față. Putem spune că asistăm cu adevărat la un film muzical european. Muzica însoțește admirabil acțiunea, precum și jocul actorilor. Mai mult decât atât, coloana sonoră este ea însăși un personaj, subliniind de mule ori emoțiile caracterelor de pe ecran. Nici nu putea fi altfel, pentru că pentru Dalida, muzica a însemnat totul. Și-a dedicat toată viața acestei arte și, așa cum spune ea însăși într-o emoționantă confesiune din film, devenea una cu muzica și cu cântecele ei. Într-adevăr, felul în care artista trăia tot ceea ce cânta, a făcut-o aproape unică în istoria muzicii ușoare mondiale. Și amintirea ei va dăinui cu siguranță atâta timp cât vor exista oameni care să o asculte și să o iubească.

Un alt merit al Lise Azuelos este și faptul că și-a ales o distribuție ai cărei actori nu doar că seamănă izbitor de bine cu personajele reale, dar și realizează partituri actoricești deosebite. Sveva Alviti, actrița italiancă ce o portretizează pe Dalida, pare a fi o reîncarnare a cântăreței, de la trăsăturile și fizicul aproape identice cu ale ei, până la gesturi și privire. Nu poți să nu dai drumul unei exclamații de uimire și, cumva, de șoc când o vezi parcă renăscută pe ecran pe adevărata Dalida. Cu toate că s-a folosit vocea originală a cântăreței născute la Cairo, suprapunerea acesteia peste mimica Svevei Alviti este perfectă și reușește să transpună privitorul în lumea aparte a Iolandei Gigliotti. Alături de ea, Riccardo Scarmacio (în rolul fratelui său, Orlando), Jean-Paul Rouve (soțul Dalidei, Lucien Morisse), Niels Schneider (amantul ei, Jean Sobiesky), Alessandro Borghi (cântărețul ratat Luigi Tenco) și Nicolas Duvauchelle (brutalul iubit, Richard Chanfray) aduc în plus o notă de realism și de autenticitate, prin jocul lor natural și (din nou), prin asemănarea fizică extraordinară. Nu în ultimul rând, scenografia și costumele folosite în realizarea filmului, redau fidel epocile diferite prin care spectatorii sunt plimbați: din anii ’30 până în nebunii ani ’80, când Dalida a pus capăt unei existențe mult prea chinuite și neînțelese nici măcar de cei apropiați ei.

Trebuie să amintesc cum și unde am urmărit cu sufletul la gură a doua oară (după prima vizionare, în cinematograf), această realizare atât de puternică. Internet-ul este împânzit de metode nenumărate de a urmări filme, seriale, de a asculta muzică. Însă nu există multe alternative pentru a te bucura de cinematografia de artă, de cea europeană și de cea de nișă. Există, însă, o platformă online care oferă o poartă deschisă spre lumea acestor filme și este vorba de „TIFF Unlimited”, apărută din frumoasa și admirabila inițiativă a organizatorilor celui mai important festival intenrațional de film din România: TIFF (Transylvania International Film Festival). Vă recomand, așadar, dragi iubitori de artă și de frumos, să vizitați acest site, pentru că veți avea parte de regaluri cinematografice de excepție.

Întorcându-mă la „Dalida”, nu cred că exagerez spunând că mai mult decât un film. Este un poem cinamtografic-muzical, un tribut adus nu doar cântăreței, dar însuși cântului, muzicii și artei. Mai mult decât atât, este și un semnal de alarmă asupra vieții tumultuoase, agitate și dezordonate pe care o duc mulți artiști de astăzi. Este și un mod de a sublinia importanța faptului că publicul trebuie să-i cunoască și să-i înțeleagă pe cei pe care îi admiră și îi aplaudă pe scenă și, astfel, să le aprecieze și mai mult dedicarea spirituală și fizică totală a acestora în slujba artei pe care au îmbrățișat-o. Pentru că după încheierea filmului, rămâi totuși cu un gust amar și cu câteva întrebări cărora încerci să le găsești răspunsuri. „De ce acest gest din partea unei femei frumoase, care avea un succes răsunător?”, „Cât de importantă este iubirea și susținerea celor din jur atunci când te afli într-un impas emoțional și existențial?” și, mai ales, „Ce înseamnă pasiunea și dedicarea completă carierei pe care ți-ai ales-o?” Întrebări cărora fiecare trebuie să le găsească răspunsul propriu și individual.

Nota: 9/10

(văzut pe Tiff Unlimited)