Phantom Thread (2017) – Firul Fantomă
Regia: Paul Thomas Anderson
Distribuția: Vicky Krieps, Daniel Day-Lewis, Lesley Manville, Sue Clark, Joan Brown
Reynolds Woodcock (Daniel Day-Lewis) este în Phantom Thread personajul central al unei povești situate la limita subțire dintre normalitate și nebunie, dintre real și supranatural, dintre strălucirea unui basm și întunericul unei catedrale gotice. Într-un decor static, în care însăși natura firescului este pusă sub semnul întrebării, acesta lipsind aproape cu desăvârșire, unde oamenii sunt depersonalizați în favoarea actului creativ, iar zâmbetele aproape că nu apar niciodată, un om otrăvit de propriile temeri încearcă să se refugieze în artă, fiind ferm convins că presupunerile și așteptările ne fac să suferim, și, în consecință, relațiile de dragoste sunt menite eșecului. Mai mult decât atât, sunt o piedică în calea actului creativ, constituindu-se ca element de distragere. Rămâne de văzut dacă acesta va fi într-adevăr ultimul său rol, așa cum actorul a declarat la lansarea filmului.
Phantom Thread spune povestea unui creator de modă celebru, Reynolds Woodcock, torturat permanent de geniul creativ, dar și de o masculinitate toxică. Această temă nu este nouă în filmografia lui Paul Thomas Anderson, care abordează parțial același subiect în Magnolia, 1999, și nici colaborarea dintre regizor și Daniel Day-Lewis, care au mai lucrat împreună la There Will Be Blood (Va curge sânge, 2007). De data aceasta însă, acțiunea este plasată în Londra anilor ’50, într-un decor care oscilează între strălucirea ținutelor de lux și atmosfera tenebroasă a străzilor bătrânului oraș. Burlac convins, Reynolds este asistat în activitățile zilnice de sora sa, Cyril (Lesley Manville), ajutor de necontestat atât în activitatea profesională, cât și în cea personală. De la familia regală, vedete și persoane foarte influente din lumea mondenă, Reynolds Woodcock creează ținute luxoase care sunt mai degrabă opere de artă, pentru care investește nu numai timp și bani, ci pentru care se consumă și fizic până la epuizare. Cyril se ocupă nu doar de afacerea familiei, dar și de femeile pe care Reynolds nu le mai dorește în preajma sa după ce și-au epuizat potențialul în relațiile intime.
Într-o zi însă, Reynolds Woodcock descoperă că este frământat de o neliniște a cărei sursă îi rămâne necunoscută, ca o foame care nu reușește să fie potolită cu niciun fel de mâncare. În cursul unei călătorii pe care o întreprinde în provincie, după finalizarea unei rochii care îl secătuise de puteri, o cunoaște pe Alma (Vicky Krieps), o femeie mult mai tânără, care servea într-un restaurant unde el se oprise să ia micul dejun. Această întâlnire va declanșa o serie de schimbări cu totul neașteptate în viața creatorului, care vede din prima clipă în Alma modelul pe care l-a căutat dintotdeauna.
Smulsă din mediul modest în care trăia, Alma se adaptează cu repeziciune unui stil de viață cu totul diferit, dovedind o ambiție și o determinare greu de bănuit în primă instanță. Devenită muză peste noapte, ea învață să își aprecieze trupul prin intermediul rochiilor lui Reynolds. Lucrul la care acesta din urmă nu se aștepta este perturbarea existenței sale minuțios planificate și a liniștii care domnea în casă.
Alma se insinuează pe nesimțite în toate activitățile zilnice, descoperă rând pe rând mici secrete și decide să se adapteze la stranietatea locului. De la mesajele secrete pe care creatorul le cosea în tivul rochiilor, de la ritualul obsedant al fiecărei zile, până la mama a cărei prezență fantomatică valsează prin coridoarele casei, îmbrăcată în prima rochie de mireasă creată de acesta la 16 ani, toate fac parte dintr-un decor tenebros al lui loc-timp, Casa Woodcock. Dacă la un moment dat pare că este dispusă să renunțe, în cele din urmă face o schimbare drastică de plan și consideră dacă nu poate fi iubită doar pentru ceea ce este, trebuie să creeze o dependență pentru care merită păstrată.
Odată depistată și asumată această complicitate, între Reynolds și Alma se aprinde adevărata pasiune, căci, pe de o parte, Alma promite să vegheze veșnic nu numai asupra lui, dar și asupra rochiilor sale, pe care le va feri de ”praf, fantome și timp”. Phantom Thread se dovedește totuși o poveste cu final fericit, în care dragostea este nebunească la propriu, dar pentru a cărei existență omul este dispus să facă aproape orice sacrificiu. Este și o poveste despre dominare, despre schimbarea rolurilor și despre faptul că slăbiciunile ies totdeauna cumva la iveală, și chiar și cei mai puternici au nevoie la un moment dat de ajutor.
Dacă în prima jumătate, Phantom Thread pare că nu reușește să acapareze spectatorul, atmosfera statică și lipsa de empatie a personajelor ținându-l la o distanță rezonabilă, odată cu acomodarea Almei și cu dorința ei de a-și face remarcată prezența și de a-i da valoare, lucrurile iau o întorsătură diferită. Ceea ce eu mi-aș fi dorit mai mult și mă așteptam să își manifeste prezența mai pertinent nu este numai această posibilitate de a transporta spectatorul mai rapid în acțiunea filmului, ci și mai multă poezie a imaginilor și o îmbinare mai armonioasă a muzicii cu acțiunea în sine. Muzica potențează pe alocuri efectul imaginilor, însă eu i-am simțit mai degrabă absența decât prezenta pe tot parcursul proiecției. Cred că acestea sunt punctele în care eșuează într-o anumită măsură Phantom Thread. Finalul, care este departe de a fi previzibil, întreaga dialectică a relațiilor dintre cei trei, Reynolds, Alma și Cyril, decorurile care oscilează între abundența culorilor rochiilor și austeritatea coridoarelor Casei Woodcock, dar și cele șase nominalizări la Oscar fac din Phantom Thread un film care merită văzut.
