Perfect Sense (2011)
Regia: David Mackenzie
Scenariul: Kim Fupz Aakeson
Distributia: Ewan McGregor, Eva Green, Ewan Bremner, Denis Lawson
Nici „Melancholia”, nici vreun dezastru atomic, nici razboaie a toate distrugatoare, nici invazii extraterestre… Sfarsitul umanitatii este mult mai simplu si se dovedeste a fi inca o data o consecinta a pornirilor si faptelor noastre. Si platim scump cu degradarea pana la disparitie a fiecaruia dintre simturile neindeajuns de pretuite prin intermediul carora detectam mediul inconjurator si ne integram in lumea vie.
Daca am desconsiderat relatiile interpersonale, daca nu am stiut sa iubim sau sa pastram alaturi de noi fiinta iubita, daca am pierdut membrii dragi ai familiei, lacrimile si regretele rup zagazurile. Si ne pierdem simtul mirosului. Simtul care se afla in cea mai intrinseca si elaborata relatie cu zona memoriei din creierul uman. Mirosul frunzelor, al padurii, al pielii bebelusilor, al prospetimii zorilor … pierdut! Fiecare dintre aceste mirosuri ne amintesc de cat am pierdut in viata: din cauza noastra, din cauza imprejurarilor carora nu le-am stiut face fata.
Doua personaje principale, Michael – Chef in bucataria unui restaurant bun si Susan – epidemiologist – profesionisti de varf, dar neimpliniti psiho-sentimental, intr-o repetata fuga de implicare relationala.
Doua personaje care se apropie si incep o relatie in momentele grele in care omenirea se zdruncina din temelii…indiferent de tara, indiferent de continent, necunoscuta conspiratie virala inainteaza. Victimele se inmultesc si eforturile epidemiologilor nu dau rezultate. Necunoscutul ataca din toate unghiurile si fara nicio selectie.
O noua pierdere a unui simt de baza, gustul, este precedata de o foame animalica. Scene halucinante, bucataria marelui restaurant in care oamenii devoreaza pantagruelic orice pare a fi masticabil… o nebunie elaborata frust, coborata parca din ramele tablourilor lui Goya. Dincolo de care vine pedeapsa, papilele gustative isi pierd complet abilitatea.
Dar cata inventivitate poetica si romantica dovedeste omenirea. Cate alte resurse imaginative pune la bataie pentru a inlocui prin sugestie si memorie disperarea bulversanta a pierderii mirosului si gustului. Superba scena in care o „street performer” (Anamaria Marinca) invoca prin miscare si gestica fosnetul si aroma frunzelor, adierea si parfumul mangaietor al vantului … suculente scenele in care bucatarii pregatesc in linistea coplesitoare a restaurantului, platouri pline de culoare si imaginatie pentru a sugera consumatorilor intorsi catre viata, mirosul si gustul alimentelor.
Emotionanta constructia lenta si fermecatoare a iubirii dintre cei doi tineri, fiecare dintre ei venind in aceasta relatie cu traume personale anterioare si fiecare simtind ca se implinesc unul cu celalalt.
Pandemia insa nu poate fi oprita, cu toate incercarile specialistilor, cu tot efortul de colaborare al populatiei… Urmeaza pedeapsa pentru o alta mare greseala a omenirii. Pe romaneste s-ar putea spune „gura bate fundul” … Cat de mult rau pot provoca cuvintele, cat de mult pot rani vorbele grele spuse la manie, cate dezastre au declansat declaratii mincinoase, sforaitoare, insidioase … pana la declansarea mecanismului de autoaparare (sau de pedeapsa), pierderea auzului!
Prin urmare, oamenii (sigur, inca nu toti) si-au pierdut mirosul, gustul, auzul … si-au redus conditia umana, pot deveni victime ale propriilor neputinte sau pot deveni pericole pentru ceilalti. Sunt siliti la recluziune in propriile domicilii, sunt hraniti cu portii de mancare gatite in bucatariile fostelor mari restaurant. Nimeni si nimic insa, nicio pandemie, nu le poate rapi speranta, inca mai pot vedea, inca mai pot simti, inca isi mai pot aminti, inca mai pot iubi, inca se mai pot strange in brate … Si cei doi, Michael si Susan, se cauta, se regasesc, se strang in brate, in timp ce isi pierd si vederea. Ecranul este negru si tacut. Michael si Susan nu se mai pot mirosi, gusta, auzi sau vedea, dar se iubesc si unul lipit de celalalt, mana in mana, probabil ca vor fi supravietuitorii acestei apocalipse. In cutia Pandorei a ramas speranta.
O parabola a plagilor coborate de Dumnezeu asupra omenirii, drept pedeapsa pentru lacomie, tradare, neascultare si multe alte racile de care mereu si totdeauna nu s-au dat inapoi oamenii de a le instrumenta cu neostoita silinta.
Dar si o poetica si plina de speranta poveste de dagoste si renastere din cenusa a fiintei umane. Poate „altfel”, poate „la fel” (recapatandu-si abilitatile), dar in mod sigur, o fiinta umana mai inteleapta, mai constienta si mai atenta cu sine si cu ceilalti. Mi-a parut relevanta o cheie oferita la un moment dat in film, aceea a nasterii unui copil perfect normal, dotat cu toate simturile intacte. O viziune aproape biblica a punerii in ecuatie a introspectiei propuse.
Un scenariu profund (danezul Kim Fupz Aakeson), perfect inteles in toate subtilitatile sale de catre regizorul David Mackenzie (cu ceva accente tenebroase din „Asylum”-2005) si cu iluminarea conferita de interpretarea calda si umana a celor doi actori principali, Ewan McGregor si Eva Green.
Cinematografia lui Giles Nuttgens ca si coloana sonora originala a lui Max Richter (Sarah’s Key, Waltz with Bashir, Shutter Island) dau o plasticitate si un sound care confera un plus de accent emotional acestei experiente originale pe care o reprezinta „Perfect Sense”.
Intrebarea pe care si-o pune din ce in ce mai des si mai apasator omenirea: Va exista un sfarsit? Cand va fi acesta? Cum se va manifesta? Vom putea riposta? Vom putea repara lumea? Tikum Olam va functiona?
„Perfect Sense” ne propune o originala „ce-ar fi daca…”, un semnal de alarma si un indemn la o incursiune in propriile profunzimi unde putem gasi raspunsul.
Ca intotdeauna, nu voi judeca si nota filmul in accord cu baremurile „profesioniste”, prea scortosite, snoabe si arogante. Acest film m-a atins in mod special, in consecinta nota mea este mare si sper sa simtiti la fel ca si mine.
Un premiu la Edinburgh International Film Festival 2011 pentru Best Film – David Mackenzie si Gillian Berrie.
Doua nominalizari BAFTA 2011 la „Audience Award” – categoria „Favourite Scottish Film” si la „BAFTA Scotland Award” categoriile „Best Director – David Mackenzie” si „Best Feature Film Gillian Berrie (producer).
2 comments
Imi place cum ai facut cronica, Delia, Intr-adevar, un film foarte bun. Si mie mi-a placut, doar ca mi s-a parut PUTIN cam patetic si previzibil (nu foarte). Mai reusit mi s-a parut, pe aceeasi linie (combinatie de dragoste/SF cu aer britanic), „Never Let Me Go”, chiar daca „Perfect Sense” sta mai bine la capitolele muzica (nu inteleg de ce Richter nu a primit o nominalizare la Oscar) si imagine.
O alta idee care mi se pare supra-dramatizata este cea cu sfarsitul lumii. Judecand la rece, chiar si daca vreo cateva miliarde de oameni s-ar imbolnavi si ar muri, tot nu ar fi sfarsitul lumii. Lucruri mult mai grave au fost prezise si sunt asociate cu „sfarsitul lumii”. Adjectivul „apocaliptic” insusi a fost atat de utilizat, incat pentru multi aproape ca si-a pierdut sensul.
Multumesc pentru apreciere. Viziunea filmului nu mi s-a parut apocaliptica :-)Nicio clipa nu m-a dus gandul spre un astfel de final decisiv, exista doar „;”, punct si virgula, dincolo de care este speranta in revenire, in „repararea lumii”, conform conceptului Kabbalah de Tikun Olam, pe baza intelegerii si aprecierii calitatilor umane si a iubirii. Filmul are un soi de liniste/neliniste de mult bun simt si echilibru interior. Nu te agreseaza, te trezeste insa si te impinge la meditatie. Pana la urma, e un film de arta!