Paris, Texas (1984)
Regia: Wim Wenders
Distribuția: Harry Dean Stanton, Nastassja Kinski, Dean Stockwell
Am început vizionarea lui „Paris, Texas” cu un set moderat de așteptări. Știam că filmul este o colaborare dintre câteva studiouri cunoscute din Franța și fosta RFG (printre care Argos Films – Whiplash, The Dreamers – și WDR – Submarinul [Das Boot], Poveste fără sfârșit), astfel încât am prevăzut rapid caracterul non-comercial al producției și mi-am invocat acea dispoziție pașnică, necesară ‚,savurării’’ ecranului. Primul contact cu lumea filmului, cadrul incipient cu rătăcitorul misterios care cutreiera pustiul deșertului Mojave, m-a determinat să anticipez încă două lucruri: 1. o să mi se ofere ceva ,,de rumegat’’ (un puzzle poate) și 2. cinematografia lui Robby Müller (cunoscut mie din seria lui Lars von Trier, Golden Heart) va fi o comoară.
Ceea ce nu am anticipat totuși este faptul că ,,Paris, Texas’’ este, în adevărata complexitate a cuvintelor, o poveste de suflet despre căință, familie, pierdere, atașament și suferință. Este o lume lentă, în recuperare, ghidată de emoții și sentimente, o lume tăcută pentru cea mai mare parte și în același timp mai grăitoare decât nenumărate dialoguri pe care ultimele decenii ni le-au oferit în dar.
Acțiunea este simplă, lineară: Travis Henderson (Harry Dean Stanton), un hoinar misterios cu barbă și aspect tipic de american din clasa muncitorească (puțin bătut de vreme și cu un gol interior necunoscut), colindă deșertul Mojave fără vreo țintă anume, dintr-un motiv momentan necunoscut nouă. Într-o zi, aflat în căutarea apei într-un bar de la marginea șoselei, este implicat într-un accident hilar și lăsat fără cunoștință. În timp ce accidentatul încearcă fără succes să-și revină, proprietarul barului găsește un număr de telefon în haina acestuia și îl apelează. Aflăm că Travis are un frate pe nume Walt (Dean Stockwell), o noră franțuzoaică (Aurore Clément) și un băiat pe nume Hunter (Hunter Carson), care se află în grija lor. Reîntâlnirea cu fratele nu este la început una foarte productivă din punct de vedere verbal, iar reîntoarcerea în societate după o perioadă de 4 ani de pribegie nu se produce pe modul repede-înainte, însă odată reuniți, tatăl și fiul conferă o nouă dimensiune filmului, una de o profunditate ,,adâncă’’, vorbind în termeni pleonastici. Aceasta nu poate fi aprofundată decât prin continuarea călătoriei și dezvăluirea parțială (dar suficientă, zic eu) a misterului emoțional care gravitează în jurul relației dintre Jane, soția lui Travis (interpretată fenomenal de Nastassja Kinski) și protagonistul al cărui trecut nu este lipsit de segmente întunecate.
Trebuie precizat că, deși dialogul nu chiar abundent acompaniat de ritmul lent s-ar putea să nu corespundă preferințelor tuturor, există în acest film o scenă de 10 minute de dialog într-o cabină care reprezintă un must-watch al oricărui privitor (nu doar iubitor) de filme. Scena este de o asemenea forță emoțională încât reușește să propulseze filmul pe lista celor 1001 filme de văzut într-o viață. Dacă ar fi să o descriu într-un fel anume, aș descrie-o ca o destăinuire, combinată cu o spovedanie, combinată cu o declarație de dragoste, combinată cu o parte din viața și sufletul a două persoane, două persoane despărțite și unite prin destin, propriile acțiuni și un geam de sticlă mată de câțiva centimetri. Atât pot spune. Restul trebuie privit cu proprii ochi.
Și bineînțeles, nu aș putea să închei fără să ofer credit lui Wim Wenders pentru regie (aștept să fiu surprins și de următorul său film, Wings of Desire) și lui Ry Cooder pentru unul dintre cele mai nostalgice soundtrack-uri din genul Road movies. Recent am fost introdus în acest gen prin Y Tu Mamá También, filmul care a lansat cariera lui Alfonso Cuarón, viitorul câștigător al Premiului Oscar din 2013 pentru cea mai bună regie cu blockbuster-ul Gravity.
Nota 9,5/10
(Sursă fotografii: Imdb.com, https://keithandthemovies.com/2015/08/24/2015-blind-spot-series-paris-texas/)
