Oppenheimer (2023)
Regia: Christopher Nolan
Distribuția: Cillian Murphy, Matt Damon, Robert Downey Jr., Emily Blunt, Florence Pugh, Rami Malek, Josh Hartnett
În ciuda infuziei de 3D în cinema, de fapt puține filme merită să fie văzute tridimensional (unul care în mod clar nu a meritat, a fost ultimul „Fast & Furious”, de pildă). Dincolo de SF-urile ca Avatar, unde 3D-ul devine aproape obligatoriu pentru o experiență completă, sunt filme din zona realismului din care ai pierde foarte mult dacă le-ai vedea pe ecranul unui laptop sau TV.
Iar „Oppenheimer” e un astfel de film. Ai nevoie de imaginea și sunetul de cinema ca să simți adevărul din spatele lumii vizibile, din mintea tânărului fizician evreu J. Robert Oppenheimer,jucat de Cillian Murphy într-un rol care depășește cam tot ce a făcut; ca să te orbească și surzească puțin lumina și zgomotul degajate de explozii, ca să auzi presiunea din urechile acestui fizician, numit „părintele bombei atomice” ; ca să poți simți tensiunea unor fizicieni care trebuie să ia decizia grea de a se alătura unui proiect al cărui scop final este de a ucide vinovați, dar și nevinovați; sau tensiunea unui politician când trebuie să-și apere reputația; sau pe cea a unei femei care își sprijină soțul în ciuda unor lucruri la vederea cărora oricine ar pleca și nu ar mai privi în urmă.
Fimul mult așteptat al lui Christopher Nolan e construit ca o analiză psihologică a lui Oppenheimer, subjugat de lanțurile grele ale sindromului post-traumatic după lansarea bombei, când e interogat de o comisie obscură, într-o cămăruță și mai obscură. Ochii albaștri reci ai lui Murphy se agită adesea într-o disperare necunoscută de nimeni până la el, căutând să proceseze tot ce se întâmplă după ce Times îl numește „Omul anului”, în urma unui lucru condamnabil moral pentru „binele general”, pentru patriotism.
Construit pe paralela alb-negru și color, filmul cuprinde faptele văzute de un observator extern, în care avem audierile lui Lewis Strauss, directorul Comisiei de Energie Atomică din SUA (Atomic Energy Commission/ AEC), respectiv cele din perspectiva subiectivă a fizicianului, cu toate torturile sale interioare.
Marele merit al „Oppenheimer” este că e figura istorică a protagonistului este scanată 360, fiindu-i prezentate deopotrivă calitățile (tenacitatea, capacitatea de a convinge oamenii, măiestria vorbelor), cât și defectele (faptul că era afemeiat sau arogant). Astfel, ni se arată că SUA are în acest om un erou care a vrut să-și sprijine țara, adunând minți luminate pentru construcția unei bombe atomice înaintea naziștilor care îi ucideau poporul, un erou însă slab care s-a revoltat palid și neconvingător când a pornit discuția despre lansarea bombei asupra Hiroshima și Nagasaki, deși războiul era deja considerat deja câștigat. După, Oppenheimer nu se simte erou, dimpotrivă, e măcinat de vină așa că decide să nu sprijine dezvoltarea armelor nucleare și se opune construcției bombei cu hidrogen.
Astfel, invenția lui Oppenheimer a fost folosită ca o declarație de putere mai degrabă. În sensul ăsta, șocante sunt replicile celor din armata americană care decid cu o lejeritate grotescă unde ajunge bomba ( orașele fiind alese de pe o listă de 11, de unde Kyoto e tăiat pentru că un general fusese în luna de miere acolo). Din această perspectivă, și SUA sunt văzute cu bune și rele. E țara unde se construiește un oraș aproape peste noapte, în mijlocul pustietății, pentru ca proiectul condus de Oppenheimer, Manhattan, să fie dus la bun sfârșit, dar e și țara care decide cu capriciile unui copil orașele peste care urmează să dezlănțuie iadul, sau țara în care cetățenii, după un război care paralizează lumea, se bucură frenetic de aruncarea bombei atomice.
Filmul te prinde și datorită castingului, în care e clar că toată lumea a știut ce are de făcut: de la Cillian Murphy, la Matt Damon, la Robert Downey Jr. (revigorant în rolul lui Strauss, în special după ce ne-am obișnuit atâta vreme să-l vedem ca Iron Man) și până la Emily Blunt (soția lui Oppenheimr, un rol aproape de nevrotic, portretizând o femeie incredibil de puternică care duce capriciile soțului, sprijinindu-l constant în drumul său de personaj istoric).
Dacă pot să imput ceva filmului, cel puțin din punct de vedere al narațiunii, este că este foarte lent în prima parte, în anii de formare ai lui Oppie (după cum ajung să-i spună apropiații), dar care e necesară pentru punerea în context – cu câți mari fizicieni ai vremii s-a întâlnit protagonistul: printre care Bohr, Heisenberg sau Einstein. Apoi, cred că cel puțin pentru publicul american, dar nu numai, ar fi fost informative câteva imagini de arhivă cu efectele bombei atomice asupra orașelor nipone – cum au rămas locurile și unii oameni deopotrivă).
Altfel, cel mai recent film al lui Nolan e aproape o frescă-documentar istoric, o poveste care nu-l glorifică, dar nici nu-l coboară pe Oppenheimer, în care nu este judecat de regizor, ci doar de personajele din jurul lui și în care, dincolo de efectele dezastruoase, construcția ei și bomba atomică în sine sunt prezentate în grandoarea lor, ca rezultat al unor minți geniale și a neobositului management – dacă putem spune așa – al lui Oppenheimer.
În cinematografele din România din 21 iulie.
Nota: 9,5/10
(Sursă fotografii: Radio Talks, Sportskeeda, Games Radar)
