Mortal Engines (2018) – Mașinării infernale
Regia: Christian Rivers
Cu: Hera Hilmar, Hugo Weaving, Jihae, Robert Sheehan, Patrick Malahide
La doar o zi după premiera din Australia și Noua Zeelandă, Mașinării infernale (2018) s-a lansat și în România, pe 7 decembrie. Este adevărat că premiera mondială avusese loc tocmai pe 27 noiembrie, la Londra, însă cea americană, de exemplu, va fi tocmai pe 14 decembrie, lucru care mă face să mă întreb dacă SUA a avut alte priorități sau dacă ne aliniem, încet, dar sigur, la o strategie de distribuție tot mai atractivă.
Cu câteva săptămâni înainte de vizionarea de presă (5 decembrie, prin amabilitatea RO IMAGE și Cinema City – T IMAX), văzusem trailerul. Aș menționa că eu detest trailerele și le evit pe cât posibil, fiindcă mi se pare că, în loc să mă îndemne să aștept cu interes și nerăbdare, îmi strică plăcerea descoperirii. Majoritatea trailerelor sunt rezumate foarte scurte ale întregului film și, dacă am o idee despre ce urmează, totul devine mult prea ușor de anticipat. Așadar, vizionez trailere doar înaintea altor filme din cinematograf – iar acesta mi-a stârnit curiozitatea. I-am scris unei prietene, fană a seriilor scrise de Cassandra Clare (Instrumente mortale și Dispozitive infernale, că veni vorba), să mă asigur că nu e vreo coincidență de nume, și că a decis cineva să facă, în sfârșit, continuarea Orașului oaselor (City of Bones).
Răspunsul a fost negativ. Nedumerită, m-am bucurat de oportunitate, fiindcă același trailer promitea acțiune cu iz de Mad Max: Fury Road, iar eu sunt încă de părere că a fost cel mai bun film al anului său, dincolo de pasiunea pentru Tom Hardy (!) și de aversiunea față de filmele de acțiune, în general (lucru care a făcut alegerea cu atât mai dificil de explicat). Doar după film am făcut muncă de cercetare și am aflat că filmul este inspirat dintr-o cvadrilogie aparținând lui Philip Reeve, al cărei volum secund se numește – ca să vezi! – Dispozitive infernale, și că titlul întregii serii a fost, de fapt, inspirat de un citat din Othello. Am ajuns din nou la concluzia că reinventăm perpetuu roata și că tot Shakespeare este „tata lor” când vine vorba despre paternitatea multor expresii și idei din literatură și artele creative.
Cu un punct din oficiu pentru tema abordată (a spus cineva „distopie”?) și altul pentru curentul îmbrățișat (încă sper să organizez, cât de curând, un festival steampunk în România), Mașinării infernale mai capătă câteva pentru echipa din spatele filmului. Mai precis, regizorul Peter Jackson, mult îndrăgit de mine pentru seria Stăpânul inelelor, și de alții și pentru seria Hobbitul („adevărații” fani Tolkien nu vor fi niciodată pe deplin mulțumiți de această a doua trilogie), și-a strâns echipa alături de care a lucrat la respectivele blockbustere (adică Fran Walsh și Philipa Boyens) și au lucrat împreună la scenariu și producție. Regizorul Mașinăriilor este, însă, debutantul Christian Rivers.
Premisa distopică este suficient de captivantă: într-un viitor ulterior unui eveniment distructiv, numit „Războiul de 60 de minute”, populația lumii s-a împărțit în două facțiuni principale. Pe de o parte, avem orașele mobile, care duc o existență nomadă și își conduc viața după principiul darwinismului municipal, o lege nescrisă care dictează felul în care cei mai puternici îi înghit (ad litteram) pe cei mai slabi. Pe de altă parte, avem așa-numita Ligă Anti-Tracționistă, formată din suporterii traiului sedentar, care fac tot posibilul să submineze autoritatea și conduita orașelor mobile. Campionul acestora din urmă este Londra, ce-i drept un edificiu impunător, având Catedrala Sf. Paul pe post de turn de veghe și teatru de operațiuni clandestine, iar al celor dintâi, o variantă a Chinei, care a construit, și de data aceasta, un zid, având însă rolul de a-i proteja pe adepții așezărilor stabile de incursiuni nedorite din exterior. Asta până când Thaddeus Valentine (Hugo Weaving), cetățean de primă clasă al Londrei, pune mână pe o armă mortală.
Vă puteți imagina că filmul nu duce lipsă de acțiune. Debutează în forță, cu o urmărire pe cinste, în care Londra reușește să triumfe și înghite un orășel german. Secvențele de gen, care se repetă frecvent de-a lungul firului epic, mi-au amintit într-adevăr de universul Mad Max. Cel nou, să ne înțelegem. Tot amatorii de conexiuni și referințe vor ști și că Hugo Weaving este unul de actorii favoriți ai lui Peter Jackson. În Stăpânul inelelor, australianul l-a jucat pe Elrond, un personaj cu vază și importanță. Pe atunci, internetul a vuit de meme în care Elrond se „contopea” cu Agentul Smith, de asemenea interpretat de Weaving în seria Matrix. M-a amuzat teribil să-l aud pe Thaddeus Valentine pomenind cuvântul „matrix” chiar din primele replici ale sale.
Ceilalți protagoniști sunt interpretați de Hera Hilmar (Hester Shaw), actriță de origine islandeză, Jihae (Anna Fang), actriță și cântăreață de origine coreeană, și Robert Sheenan (Tom Natsworthy), un tânăr actor britanic. Dacă acesta din urmă este cunoscut mai ales grație rolului din Misfits, Jihae mi-a captat interesul când am urmărit, în avanpremieră, primul episod din al doilea sezon din serialul National Geographic Mars (fiți pe fază pentru mai multe detalii!), iar prestația ei s-a numărat printre aspectele care m-au convins să adaug docudrama pe lista de must see. Jihae are, de altfel, un parcurs profesional interesant: a terminat o facultate de studii politice, fiindcă își dorea să lucreze în diplomație, însă a ajuns să susțină, atât prin spectacole cât și prin donații, activismul civic și societatea.
Mașinării infernale nu cuprinde doar urmăriri de monster trucks puternic industrializate (deși funcționând pe bază de combustibili fosili cât se poate de universali). Este și povestea unei vendette – sau chiar a mai multora, dacă mă gândesc bine; are trăsături de aventură a unei deveniri – sau, din nou, a mai multor deveniri; iar pe mine, cel puțin, m-a făcut să-mi adaug cărțile pe lista de dorințe pentru Crăciun, fiindcă vreau să aflu mai multe amănunte despre motivele care au determinat o parte a lumii să adopte sedentarismul, riscând, deci, să repete greșelile istoriei, și cealaltă parte să considere că perpetuum mobile este singura cale spre supraviețuire și progres.
Filmul a fost primit cu sentimente și opinii amestecate de critici, la nivel global. Majoritatea site-urilor de profil nu i-au oferit recenzii favorabile, apreciind, mai degrabă, efectele speciale și infuzia de adrenalină, și considerându-l, altfel, lipsit de consistență. Personal, mi s-a părut că mai toate poveștile principale nu au avut suficient timp să fie digerate, iar soluția ar putea consta, evident, în realizarea unei/unor continuări. Mă mulțumesc, deocamdată, cu seria de cărți, și mi se șoptește în cască despre lansarea iminentă a traducerii primului volum, de la editura ART/Paladin. Aștept cu interes să citesc și să mă luminez, iar voi mergeți cu inima deschisă la film, fiindcă, mai mult ca sigur, veți găsi suficiente motive să vă placă.
