O săptămână nebună: Pusher (1996)

Pusher (1996)
Regia: Nicolas Winding Refn
Distribuția: Kim Bodnia, Zlatko Buric, Laura Drasbæk

Când numele lui Nicolas Winding Refn apare ca regizor pe afiș, putem fi siguri că este vorba despre un film special, un film care ne va surprinde, un film care din anumite puncte de vedere nu seamănă cu nimic din ceea ce am văzut până acum pe ecrane. Este cazul și cu ‘Pusher’, lungmetrajul său de debut din 1996, care a încheiat festivalul filmului nordic la cinemateca noastră locală. În acest film, ca și în altele care au urmat în cariera lui, Refn nu face concesii spectatorilor și nu încearcă să placă. Filmează detașat parcă de subiect și nu ne face viața ușoară, lăsându-ne pe noi, spectatorii, să ghicim treptat și cu eforturi povestea, conflictele și profilurile psihologice ale personajelor. Stilul sau de filmare – cu aparatul de filmat pe umăr și la nivelul ochilor personajelor în cea mai mare parte a timpului – ne invită să vedem filmul și să cunoaștem personajele ca și cum ar fi vorba despre un fragment din propriile noastre vieți.

Povestea și personajele pe care le avem în față ochilor noștri par cunoscute din multe alte filme de gen asemănătoare. Un traficant de droguri se complică în afacerile sale cu bandele din crima organizată, este somat să-și plătească datoriile, este prins de poliție și se adâncește în problemele care devin din ce în ce mai critice de la o zi la alta, de-a lungul unei singure săptămâni în care are loc acțiunea. Individul (jucat excepțional de Kim Bodnia) este o catastrofă mergătoare, un ‘bad guy’ mărunt care se complică cu ‘bad guys’ mai puternici și mai răi decât el. Singura rază de umanitate din viață sa este legătura cu o dansatoare de strip-tease (Laura Drasbaek), dar nici în această relație nu există prea multă speranța. Fundalul acțiunii sunt străzile și barurile cartierelor puțin privilegiate ale Copenhagai, filmate in special la ore de noapte.

Nu evit filmele mai dificile și accept că felul în care sunt făcute filmele este de multe ori mai interesant decât povestea propriu-zisă. Este și cazul lui ‘Pusher’, care folosește multe tehnici împrumutate de la cinematografia experimentală de artă începând de la Noul Val francez (filmare pe străzi, priză de sunet directă, amestec de actori amatori și profesioniști) pentru a ecraniza o poveste cu gangsteri în stilul filmelor americane ale anilor ’70, dar care schimbă junglele urbane americane cu străzile mai rău famate ale Copenhagai. Multe dintre tehnicile folosite în film sunt conforme manifestului ‘Dogme 95’, deși Refn nu a fost un adept declarat al acestui curent. Și totuși ceva nu se leagă foarte bine și colajul pare cam forțat.

Nicolas Winding Refn este un regizor amator de experimente și care își surprinde și pune la încercare spectatorii în fiecare film. Acesta era filmul său de debut și poate că dorea să demonstreze că stăpânește meseria și încă în mod creativ. Dar emoția și dimensiunea umană? Ele sunt mai mult prezente în modul în care sunt construite personajele secundare decât in povestea principală. Dintre filmele sale pe care le-am văzut, cel care mi-a plăcut cel mai mult a fost ‘Drive’ unde povestea (și acolo) cunoscută era suprapusă peste personaje interesante care trăiau o dragoste neobișnuită și nedeclarată. Și aici, în ‘Pusher’, există un astfel de moment de emoție, dar trece prea repede. Este probabil ceea ce mi-a lipsit la vizionarea filmului.

Nota: 7/10

(Sursă fotografii: IMDb.com, Alchetron.com)