Dragged Across Concrete (2018)
Regia: S. Craig Zahler
Distribuția: Mel Gibson, Vince Vaughn, Tory Kittles
Am avut două contra-motive pentru a mă duce să văd acest film regizat de S. Craig Zahler, un regizor ale cărui filme precedente (low cost de acțiune, așa numite B movies) nu le-am văzut. Primul este titlul – ‘Dragged Across Concrete’. Mi-am zis că un film cu un titlu atât de oribil are potențial să ascundă ceva special. Al doilea este prezența în rolul principal a lui Mel Gibson, unul dintre personajele celebre și controversate ale lumii cinematografiei, spirit independent (lucrează sistematic în afara marilor studiouri americane), dar și posesor al unei imagini publice negative, pătate de ieșiri cu iz de violență și rasism. Alegerea lui S. Craig Zahler, care a scris și scenariul, este atât de potrivită, încât nu pot decât să suspectez că povestea și rolul au fost create pentru Gibson sau avându-l pe acesta în gând.
Mel Gibson folosește din plin distribuirea reușită pentru a crea unul dintre cele mai bune roluri ale sale, cel puțin din cele pe care mi le amintesc. Polițistul Brett Ridgeman se aproprie de 60 de ani și integritatea combinată cu metode ‘neconvenționale’ de aplicare a legii l-au țintuit în același post de peste 30 de ani, în timp ce fostul lui partener care probabil știuse să ‘dea din coate’ și să accepte compromisuri îi dă ordine din biroul sau comfortabil. Ridgeman / Gibson pare să se bucure de munca de polițist alături de mai tânărul său partener Tony Lurasetti (Vince Vaughn, și el bine distribuit), dar necazurile de acasă se acumulează (o vecinătate mulți-rasială cu multe probleme, o fată adolescență agresată în drum de la școală spre casă, o soție fostă polițistă și ea, bolnavă) și suspendarea în urma unui incident în care cei doi parteneri folosiseră ‘forță excesivă’ nu ajută. Drumul spre crimă tentează, dar ca în multe alte filme, se va dovedi a fi periculos.
Regizorul S. Craig Zahler folosește nu numai talentul de actor, dar și figura publică a lui Gibson, distribuindu-l în rolul unui om cu probleme materiale și în permanentă tensiune din cauza profesiei, care nu este ferit de atitudini și acțiuni care pot fi interpretate că rasiste. Nu există în film nicio luare clară de poziții, ci doar prezentarea unor caractere și a unor situații care există. Și această descriere este făcută cu mult talent cinematografic. Fiecare scenă, fiecare situație este descrisă în detalii și în profunzime, are logică vizuală și de acțiune, fie că se petrece într-un apartament modest sau într-o vila superbă, într-un garaj părăsit sau într-o bancă, la lumina zilei sau în semi-întunericul nopții. S. Craig Zahler dovedește talent în descrierea diferitelor medii sociale, aducând pe ecran în mod credibil micro-universuri aparțînând lumilor polițiștilor sau a afro-americanilor din cartierele nevoiașe, sau construind relația dintre cei doi partenei polițiști.
Există în film câteva scene de o violență apropiată de sordid, care au stârnit probabil invidia lui Quentin Tarantino, dar cred că regizorul a făcut bine (din punct de vedere cinematografic) refuzând să le taie pentru a crea o versiune mai scurtă pentru difuzare mai largă în săli. Este în definitiv o poveste sordidă, despre câțiva bărbați din medii sociale diferite (merită să menționez aici și personajul lui Henry, un tânăr negru, abia ieșit din închisoare, interpretat foarte bine de Tory Kittles) care recurg la diferite feluri de crime pentru a ieși din situațiile fără ieșire în care i-a plasat societatea. Acum câteva zile am văzut ‘Can You Ever Forgive Me?’ regizat de Marielle Heller. Două filme în aparență foarte diferite, unul biografic realizat de o regizoare cu o femeie angrenată în falsuri literare ca eroina principala, celălalt, acesta, realizat de un regizor, despre bărbați angrenați în crimă. Cele două filme au însă în comun tipul de personaje care într-o altă lume, sau poate în alte timpuri sau alt context social, cu puțină șansă, ar fi putut fi caractere pozitive și cetățeni normativi. Împrejurările și lumea crudă în care trăiesc îi împing spre crime, desigur și acestea cu grade de gravitate și în cele din urmă cu implicații foarte diferite. ‘Dragged Across Concrete’ nu este un film care va place oricui, dar spectatorii care nu se feresc de violență (nu gratuită însă) pe ecran și de filmele lungi de aproape două ore și jumătate (fără a da însă în vreun moment impresia că sunt ‘lungite’ fără motiv) vor avea satisfacția vizionării unui film solid, interesant, bine jucat.
