Nosferatu, eine Symphonie des Grauens (1922)

Nosferatu, Eine Symphonie des Grauens (1922) – Nosferatu, simfonia groazei

Regia: F.W. Murnau
Distribuția: Max Schreck, Alexander Granach, Gustav von Wangenheim, Greta Schröder

Moto: ”Your wife has a lovely neck…”

Mitul lui Dracula a fost, probabil, unul dintre cele mai utilizate în literatura și cinematografia secolului al XX-lea și va fi în continuare unul dintre reperele cinematografiei și în acest secol. Nebunia și succesul în rândul adolescenților a filmelor cu vampiri o dovedesc, desigur. Chiar dacă totul pare a fi pornit de la al nostru Vlad Țepeș, care se semna în multe documente cu numele de Dracula (fiul lui Dracul), nebunia a început-o Bram Stocker cu romanul său din 1897, în care preia surse istorice și folclorice, dar și experiențe personală, pentru a-l transforma pe Vlad Țepeș într-un vampir însetat de sânge și într-un personaj (mai mult prin intermediul filmelor) cu anvergură mondială.

Prima ecranizare a cărții lui Bram Stocker este cea din 1922, semnată de F.W. Murnau, intitulată ”Nosferatu, Eine Symphonie des Grauens”, film care are o poveste interesantă: Murnau nu a obținut drepturile de autor pentru ecranizare de la Florence Stocker, văduva lui Bram, și a trebuit să schimbe numele tuturor personajelor (Jonathan Harker devine Hutter, Dracula devine Orlok/Nosferatu etc.) Cu toate acestea, acțiunea păstrază linia romanului și procesul a fost câștigat de Florence, iar judecătorii au decis ca toate copiile filmului să fie distruse. Din fericire pentru istoria cinematografiei, câteva s-au păstrat, iar filmul a fost redigitalizat în anii 2000.

Murnau mută totuși locul desfășurării acțiunii: Londra devine aici Wisborg (un orășel din Suedia), de unde Hutter este trimis spre Transilvania pentru a-l ajuta pe contele Orlok să facă o tranzacție imobiliară. Suntem în anul 1838, iar călătoria spre teritoriul deținut atunci de habsburgi se duce cu mijloacele timpului, prin locuri întunecate, cu opriri neprevăzute. La hanul la care înnoptează Hutter, aproape de locurile bântuite de fantome, mesenii și hangiul par mai degrabă unguri decât români și nimic nu ne surprinde (de altfel, pe tot parcursul filmului, o singură denumire românească apare, pe una dintre planșete fiind inclus numele portului Galați).

Ajuns la castelul lui Orlok (călătorind cu o trăsură fără birjar, într-un ținut plin de fantasme, fantome și personaje halucinante), Hutter se află pentru prima data în fața lui Nosferatu. De altfel, anunțul cu privire la acesta ne regăsește prima data în fața întunericului: ”Nu-i așa că acest nume sună ca o chemare a Morții în toiul nopții?” Castelul lui Orlok aduce cu o cetate inexpugnabilă, sus pe un vârf de deal, ce mi-a adus aminte de cetatea Râșnovului de astăzi, și este locul primelor momente sângeroase ale filmului, dar și a scenelor rămase memorabile pentru istoria cinematografiei: contele Orlok plimbându-se prin castel, de-a lungul zidurilor, lasând în urmă umbre care sperie mai mult decât propria înfățișare… Sau Orlok ridicându-se din sicriul în care doarme ziua…

În rest, filmul pare a nu fi îmbătrânit. De altfel, am avut șansa unui DVD cu filmul restaurat de către Luciano Berriatua în anii 2005-2006, iar după această redigitalizare, filmul arată impecabil și proaspăt. Interpretarea lui Orlok de către Max Schreck (”schreck” înseamnă, în limba germană, ”frică”) este marele atu al primei ecranizări și, dacă nouă ni se pare că Schreck este un fel de Scrooge interpretat de Jim Carrey, pentru spectatorii de acum 100 de ani, el era un monstru necunoscut, întunecat, ce nu putea fi învins decât de razele soarelui de dimineață. Un film ce merită revizionat de toți fanii genului horror.

Nota: 8/10

Recenzie apărută și pe Ficțiuni.ro.

[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=N-DrKgjit4I’]