Mamma Roma (1962)
Regia: Pier Paolo Pasolini
Distribuția: Anna Magnani, Ettore Garofolo, Franco Citti
Cu câteva zile în urmă am văzut ‘1917’, filmul care are bune șanse de a culege câteva premii Oscar peste câteva săptămâni. Gloria acestui film se datorează faptului că regizorul său, Sam Mendes, folosește tehnica ‘single shot’ pentru a da senzația de continuitate. Desigur, ne aflăm în 2019 și ‘single shot’ a lui Mendes nu este realizat chiar dintr-o bucată, ci se bucură puțin de ajutorul computerelor. Întâmplarea face ca ieri seară să fi văzut la cinemateca locală ‘Mamma Roma’, al lui Pier Paolo Pasolini din 1962. Ei bine, în acest film, avem de-a face cu două scene-monologuri ale eroinei principale, cu durate de multe minute fiecare, filmate folosind exact aceeași tehnică pentru scene care se petrec în miez de noapte pe străzile rău-famate ale Romei de după cel de-al doilea război mondial. Efectul este spectaculos și este cert că Pasolini nu s-a bucurat de ajutorul niciunui computer. Scenele acestea reprezintă doar o parte din elementele cinematografice originale și expresive presărate in acest al doilea film scris și regizat de Pasolini.
Mai sunt și alte scene și idei demne de urmărit în ‘Mamma Roma’. Filmul începe și se termină cu două scene care sunt inspirate din două dintre cele mai faimoase capodopere ale artei religioase a Renașterii – ‘Cina cea de taină’ a lui Leonardo Da Vinci și ‘Cristos mort’ a lui Andrea Mantegna. Filmul este de altfel presărat cu încă alte referințe și citate religioase, ceea ce nu-l împiedică să aibă un profund mesaj social, reflectând identitatea politică și intelectuală a lui Pasolini care în acea perioada se auto-definea ca ‘marxist catolic’. Subiectul – povestea unei prostituate spre 50 de ani care încearcă să se retragă din meserie, să se reabiliteze social, dar în primul rând să se răscumpere moral salvându-l pe fiul adolescent, neglijat până atunci, de la o viață în sărăcie și crimă – , și prezența unui puternic personaj feminin jucat de una dintre marile actrițe ale filmului italian postbelic, pot plasa filmul în categoria neo-realismului târziu. Tehnic însă, stilul de filmare și captarea sunetului demonstrează în multe momente că Pasolini se uita peste graniță, spre Franța, unde Noul Val se apropia de apogeu.
Ce mai rămâne valabil din acest film dincolo de valoarea documentară și istorică? În primul rând, desigur, creația actoricească superbă a Annei Magnani – un rol de antologie. Îi da replica Ettore Garofolo în rolul fiului adolescent – o mare promisiune care nu și-a realizat însă cariera de actor pe măsură acestei lansări. Povestea poate părea melodramatică, cam liniară și prea previzibilă, dar felul în care este spusă, secvențele alese și ceea ce este lăsat în afară, au în multe momente un aer neașteptat de modern. Sunetul și imaginea poartă patina timpului cu toată recondiționarea, dar muzica are elemente care funcționează surprinzător de bine. ‘Mamma Roma’ este mai puțin menționat in articolele despre biografia și cariera lui Pasolini, poate și pentru că au urmat opere mult mai șocante, dar cred că filmul își are locul sau binemeritat și prezintă interes și pentru spectatorii de astăzi.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, )
