Lost in Translation (2003)

Lost in Translation (2003) – Rataciti printre cuvinte
Regia: Sofia Coppola
Distributia: Bill Murray, Scarlett Johansson, Giovanni Ribisi

Cateva dintre recomandarile pentru noaptea de revelion 2011 mentionau acest film si mi-am spus ca, intr-adevar, nu este o greseala sa il vad din nou, mai cu seama ca mi-a placut prima data si sunt intr-o stare in care pot filosofa cu usurinta asupra aspectele relevate in Lost in Translation. Pana si titlul din limba romana, Rataciti printre cuvinte, spune ceva de starea in care se afla personajele, dar si orice persoana care simte ca un obstacol apropierea de orice persoana pentru care simte ceva. Deseori, pierduti printe cuvinte, retinuti in a ne dezvalui adevarata fire si adevaratele sentimente, suntem incapabil sa ne dorim fericirea si sa il apropiem pe cel care ne face fericiti, pe cel care ne face sa traim din nou.

Cele doua personaje sunt complet diferite, desi deznadejdea propriei vieti se simte in cazul fiecaruia. El, Bob Harris (Bill Murray), este un actor american de varsta a doua, casatorit, dar indepartat de propria familie, care merge in Japonia in cautarea banilor oferiti pentru o reclama la o marca alogena de whisky, dar la fel de nefericit in aceasta tara asa cum probabil se simtea oriunde in lume. Pare ca gloria de odinioara a apus, filmele din anii ’70 care l-au facut faimos nu se vor mai intoarce niciodata, este un om care asteapta trecerea vietii fara mari asteptari si fara nicio speranta a reinvierii umane sau macar sentimentale. Insa orice viata poate renaste, nu? Aparitia ei il readuce (treptat) la viata si rutina zilelor se poate schimba cu cateva eforturi.

Ea, Charlotte (Scarlett Johansson), este prea”casatorita” pentru a-si schimba viata si prea tanara pentru a se impotrivi casniciei aparute totusi prea devreme. Numai ca si aceasta casnicie nu ii aduce asteptarile pe care le dorea implinite. Au trecut deja doi ani, a ajuns in Japonia urmandu-si sotul fotograf, iar viata este la fel de monotona ca si a lui Bob. Pare prea devreme, dar sotul ei nu ii aduce scanteia pe care o astepta si atunci ea experimenteaza o relatie idilica si platonica cu „batranul” Bob, omul alaturi de care zambeste, simte, rade, se distreaza, canta, fuge din calea gloantelor.

Suntem in fata unei relatii ciudate, dar atat de simple si de realiste. Numai cu cineva langa care te simti natural si simplu, numai cu cineva langa care este tu insusi (sau insesi, dupa caz) poti forma perechea perfecta, macar pentru o clipa. Bob Harris uraste Japonia, dispretuieste viata de familie, are chiar o pledoarie impotriva copiilor, insa langa Charlotte poate purta un tricou pe dos, doar pentru ca i se pare potrivit. Scena de karaoke este una dintre cele doua scene care  ii determina sa se considere potriviti: ea canta superb, avand o peruca care o infrumuseteaza, iar el este pierdut in ochii ei. Pe de alta parte, el canta groaznic (macar dupa parerea mea), insa e momentul in care ea il priveste si realizeaza ca el face si lucruri necugetate doar pentru a o multumi.

Nu se cunosc si nici nu incearca sa patrunda prea mult in sufletul celuilalti. Descopera ca pot vorbi, ca, rataciti printre cuvinte, se inteleg si sunt fericiti complet unul in prezenta celuilalt. Nu stiu daca vor continua si nici nu incearca sa o faca, e nevoie de un singur ultim sarut pentru a oferi un final multumitor. Vorbesc rar despre lucruri mai putin importante decat iubirea lor aparenta si posibila: sotul ei pleaca prea des (e oare important pentru ei?), el considera copiii o pierdere de vreme (pledoaria lui este virulenta!), dorm impreuna (dar nu exista decat o atingere suava a piciorului, in somn), sexul sau aluziile la el nu exista (nu e important sa se inteleaga in acest domeniu, iubirea e esentiala).

El este prea batran si intelept pentru a mai fi timid, insa lasa aceasta aparenta. Nu vrea sa o atinga, in lift simuleaza un sarut pe obraz, dar aceasta departare nu este data de timiditate, ci de distanta de varsta dintre ei si, pana la urma, de experienta: e constient ca viata lui poate avea un nou inceput, insa nu vrea sa ii ofere lucruri pe care nu le poate darui la aceasta varsta si la aceasta pozitie in societate. Un film superb, cu doi actori splendizi, cu un  scenariu remarcabil si cu o lectie de viata oferita de Sofia Coppola. Ca sa cautati fericirea, nu trebuie neaparat sa mergeti in Japonia.

Nota: 9.5/10