Little Joe (2019)
Regia: Jessica Hausner
Distribuția: Emily Beecham, Ben Whishaw, Chris Kit Connor, Kerry Fox, Phénix Brossard
Little Joe“, cel mai recent film al regizoarei autriece Jessica Hausner, are tot ce-i trebuie ca să fie un film bun și, totuși, e departe de titulatură. Are însă o atmosferă care nu te lasă să pleci din sala de cinema. Filmul se deschide cu o imagine de sus a unei sere în care stau aliniate tulpinile firave ale aceluiași soi de plantă. Vedem doi cercetători în botanică, Alice (Emily Beecham) și Chris (Ben Whishaw), explicându-le unor colegi și unor investitori despre planta care, odată ajunsă în casele oamenilor, ar trebuit să îi facă mai fericiți.
Botezată „Little Joe“, după fiul lui Alice, planta e un scaiete roșu intens pe care, așa cum se va vedea pe parcursul filmului, se află concentrată întreaga atenție a celor din laborator care sper că vor da lovitura cu ea. Totuși, Little Joe e pretențioasă – chiar și în condiții de laborator –, ceea ce o determină pe Alice să încalce regulile deontologice și să ignore potențialele virusuri care vin odată cu dezvoltarea plantei. Primul avertisment i-l transmite Bella (Kerry Fox), o cercetătoare revenită recent la muncă după o cădere nervoasă. Din acest motiv înssă, avertismentele ei sunt complet ignorate și sfârșește tragic. Aceasta intră la bănuieli după ce câinele ei, Bello, face o vizită în seră, moment din care nu mai este el însuși, totul culminând cu momentul în care acesta își mușcă stăpâna.
Aici se află punctul central care face filmul atractiv: Little Joe își împrăștie din când în când polenul ca o mică răbufnire pentru faptul că a fost creată sterilă. Toți cei care i-l inhalează încep să-și schimbe comportamentul, dar și limbajul – într-un fel bizar, dar totodată aproape insesizabil. Pentru că nu poți pune punctul pe „i“ niciun moment, întreg filmul e dominat de un sentiment de stranietate, în care nu ne mai dăm seama cine e el însuși și cine nu. O scenă edificatoare este cea în care Joe, fiul lui Alice, împreună cu prietena lui, încep să discute cu ea despre cum ar face orice ca să protejeze planta, pentru ca în cele din urmă să izbucnească în hohote de râs. La final nu putem spune cine a fost într-adevăr afectat, pentru că cine poate ghici ce sentimente au oamenii și cum fluctuează ele?
Despre jocul actorilor nu poți spune prea multe. Poate să fie o regie șchioapă, dar, pe alocuri, nu reușesc să te țină în poveste. Pe de altă parte, nu au genul de plot care să le permită să se desfășoare prea mult. Totul e linear la acest capitol, iar actorii sunt ca niște șoareci de laborator care își știu traseul zilnic pe care îl urmează cu regularitate. De altfel, aproape întreaga acțiune se petrece în laboratorul de botanică în care Alice lucrează.
„Little Joe“ e un film dominat de culori reci și de imagini extrem de clare, ca și cum ar fi un film văzut la microscop de către un necunoscător – vedem comportamentele unor oameni, dar nu putem să le interpretăm și nici nu știm cum se vor schimba acestea de la un moment la altul. Și totul se întâmplă într-o liniște deplină, fisurată din când în când de piese scurte și stridente, niște sunete pe care le întâlnim uneori în filmele japoneze, în care se îmbină scurte șuierături ale unui flaut, cu sunete de greieri și sunete metalice. Creată de Teiji Ito, muzica potențează și mai mult sentimentul de paranoia care se instalează treptat urmărind personajele.
Cât de bine suntem capabili să sesizăm cum se schimbă oamenii de la un timp la altul? Și cât suntem dispuși să acceptăm că uneori se instalează în noi înșine un sentiment straniu pe care nu ni-l putem explica și care ne poate speria când îl sesizăm în celălalt? Acestea sunt două întrebări care răsar după ce vezi filmul, întrebări în care stă încapsulat, ca într-un boboc de floare, marele merit al filmului.
Dezamăgirea cea mai mare, pentru mine cel puțin, a fost finalul, care aduce cu el un clișeu inserat cel mai probabil cu intenția de a face totul mai sinistru, după o scenă care ne arată că totul a fost doar paranoia și că, în realitate, planta nu are nimic neobișnuit. Nu o să dau detalii ca să nu stric plăcerea, dar mi se pare că reușește să împrăștie atmosfera instalată până aici cu succes, una în care plutește nesiguranța, o teamă că am putea fi atât de ușor de schimbat într-un mod fundamental.
Din 6 martie în cinematografe, distribuit de Voodoo Films.
Nota: 7,5/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
