Les Misérables (2000)

Les Misérables (2000) – Mizerabilii

Regia: Josée Dayan
Scenariul: Didier Decoin, după romanul de Victor Hugo
Muzica: Jean-Claude Petit
Distribuţia: Gérard Depardieu, Christian Clavier,  John Malkovich, Virginie Ledoyen, Enrico Lo Verso

Deoarece întreaga lume deja a trecut prin uimitoarea experienţă care este musicalul Les Misérables (recenziile aşa spun), iar noi vom mai avea de aşteptat, am considerat potrivit să scriu despre versiunea din 2000,  mini-seria care mi s-a părut cea mai realistă şi mai bine interpretată.

Pentru cei ce cunosc romanul, acest film rămâne fidel, păstrând atât integritatea intrigii, cât şi a personajelor, a locaţiilor şi a atmosferei întunecate şi murdare a Parisului secolului XIX. Jean Valjean (Depardieu, într-unul din cele mai bune roluri ale sale) este eliberat din închisoare după 19 ani, după ce furase o pâine pentru a-şi hrăni sora şi copii ei. După o întâlnire revelatoare cu episcopul de Digne, el îşi reia viaţa, devine primarul bogat al unui oraş, o adoptă pe Cosette, fiica lui Fantine, o muncitoarea săracă, şi este în permanenţă vânat de Javert (John Malkovich), un poliţist ce nu suferă să îl vadă liber. În a doua jumătate a filmului şi a cărţii izbucneşte Revoluţia Franceză, care provoacă un nou şir de evenimente, ce duc atât la moarte, cât şi la noi începuturi.

Este un film tipic francez, atât prin realismul dureros al luptelor, cât şi prin fragilitatea vieţilor şi trăinicia iubirii. Faptul că autorul scenariului este  francez, a ajutat la realizarea unei fresce asemănătoare  cu cea pictată de Victor Hugo, iar personajele au primit întreaga  încărcătură emoţională pe care o meritau şi pe care toată distribuţia a adus-o perfect la lumină.

Gérard Depardieu este excelent în acest film, oferind multiple feţe lui Jean Valjean, depăşindu-l cred, ca impact, pe Liam Neeson din versiunea din 1998 a ecranizării realizată pentru marile ecrane de Bille August. El este descris ca fiind foarte puternic în carte, unicul lucru ce nu apare foarte clar în film, compensat însă de scenele tandre cu Cosette şi o moarte înduioşătoare. John Malkovich însă ne forţează limitele de acceptare a unui personaj. Javert apare cu atâta forţă, atâta ură, cu un sadism subtil şi un simţ al dreptăţii extrem, încât doar ultima lui scenă ne mai poate îndrepta sentimentele. El este un amalgam de Bine şi Rău, de Bine corupt, de Bine uitat. Încă un rol superb pentru acest gigant al cinematografiei.

Legat de Fantine şi de Cosette… Virginie Ledoyen mi s-a părut mult mai naturală şi mai fragilă decât Amanda Seyfred în rolul lui Cosette, cu un ansamblu de priviri mult mai divers şi cu o interpretare mult mai caldă, deşi amândouă joacă foarte bine. Însă sincer, o prefer pe Anne Hathaway în rolul lui Fantine. Aduce atâta tristeţe prin vocea ei şi joacă atât de frumos, încât mi-au dat lacrimile doar uitându-mă la trailer. Ca să nu menţionez faptul că părul i-a fost tăiat pentru filmări şi a slăbit excesiv pentru a se potrivi cu cererile rolului. Charlotte Gainsbourg e bună, însă Anne este grozavă.

Muzica este plăcută şi bine structurată, iar regia ne duce exact în centrul acţiunii. O scenă preferată, deşi tristă, este moartea lui Gavroche, excelent realizată, plină de simbolism şi de tragicul unui sfârşit prematur al unui personaj iubit. Moartea Eponinei a fost de asemenea tristă, deşi ea nu dăduse niciodată dovadă de bunătate, pentru care să merite iubire. Viaţa ei murdară şi închisă i-a adus însă ultimul cadou de la Marius.

Este un film dominat de moarte, însă Franţa acelui secol aşa era, iar Victor Hugo nu a ascuns nimic din răul ce conducea totul. Filmul păstrează tonul, accentuează multe evenimente şi este cu siguranţă unul din filmele mele franceze preferate.

Urmează să văd ce au putut crea într-un musical.

Nota: 8,5/10

[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=-aN63TLpONs’]