Les enfants des autres (2022) – Copiii celorlalţi
Nominalizat pentru Leul de Aur la Festivalul de Film de la Veneția 2022
Regia: Rebecca Zlotowski
Distribuţie: Virginie Efira, Roschdy Zem, Chiara Mastroianni și Callie Ferreira-Goncalves
A fost o vreme în care fiecare clipă îmi era străjuită de dorinţa mereu vie de a înţelege cât mai bine rostul diverselor întâmplări menite să îmi călăuzească paşii prin lumea cea mare. La început, cei din jurul meu mi-au dat de înţeles că cea mai bună metodă de a pătrunde în tainele propriului prezent este aceea de a scormoni misterele unui trecut netrăit, dar demn de descoperit printre paginile îngălbenite ale unor cărţi care au făcut, la vremea lor, istorie. Însă, nu mică mi-a fost bucuria când am înţeles că întrebările mele pot căpăta răspunsuri tot atât de relevante pe tărâmul acelor imagini despre care ştiam deja că pot însemna „mai mult decât o mie de cuvinte”. Rând pe rând, cărţile şi filmele s-au lăsat cuprinse cu privirea. Unele mi-au dat şansa de a-mi îngădui să plutesc nestingherită în ținuturi pline de mistere şi culori, în vreme ce altele, mult mai ancorate în pragmatismul cotidian, s-au întrezărit ca morale binevenite, demne de luat în considerare pentru o viaţă armonioasă.
Dintre acestea din urmă se desprinde şi Copiii celorlalţi, unul dintre acele filme care, departe de a se înscrie în rândul poveştilor trenante sau greu de pătruns, aduce în prim-plan o serie de fapte vechi de când lumea, dar a căror actualitate nu poate fi deloc trecută cu vederea. Astfel, când nici nu am prins foarte bine de veste, suntem invitaţi să pătrundem în lumea lui Rachel, o femeie total acaparată de monotonia vieţii de profesor, în care singurele mici bucurii par să se rezume la diverse discuţii cu elevii, prietenii şi fostul iubit. Nu de puţine ori, freamătul ei îşi află nebănuite ecouri în agitaţia Parisului, un oraş mare şi luminos, dar al cărui zgomot tinde să se amplifice cu atât mai mult cu cât fiecare picătură de speranţă şi dragoste de viaţă se lasă umbrită de norul greu al singurătăţii.
Zilele trec, iar pe măsură ce mintea protagonistei se lasă tot mai mult învăluită de visele plăsmuite sub straja filmelor de dragoste, o rază de lumină pare să se întrezărească. Ivirea ei coincide cu momentul în care, într-o oarecare seară, drumul lui Rachel se intersectează cu cel al lui Ali, iar în vreme ce mâinile lor se împreunează pentru o fracţiune de secundă, timpul vrea la rândul lui să se oprească în loc, în faţa dragostei.
În aparenţă, tabloul ne poate părea extrem de familiar, prin legătura lui cu multe altele plăsmuite de-a lungul timpului. Dar pe măsură ce voalul luminos al fanteziei se va ridica, vom înţelege că, de fapt, toată această poveste de dragoste se va transforma într-un capitol foarte important dintr-o călătorie iniţiatică. La început, legătura dintre Rachel şi Ali părea să se rezume la nopţile petrecute împreună, departe de freamătul lumii. Dar într-una dintre acestea, privirea femeii se lasă atrasă de un desen aparent simplu, însă ale cărui culori vii şi pline de lumină par să ascundă, la rându-le, o poveste plină de umbre. Prin intermediul ei, va intra în scenă Leila, fetiţa lui Ali, copila cu nume de noapte ieşită în calea lui Rachel pentru a da un nou sens fiecăreia dintre zilele ce vor urma.
Nu intenţionez să dezvălui foarte multe despre această aventură al cărei motor pare a fi nemuritoarea prejudecată că a iubi copiii altora este un lucru extrem de riscant. Dar ceea rămâne cu siguranţă dincolo de această călătorie este faptul că, deşi unele voci susţin cu hotărâre că rolul mamei vitrege este unul ingrat, Rachel tinde să preschimbe fiecare picătură amară a dezamăgirii că nu poate fi ea însăşi soţie şi mamă cu acte în regulă într-o permanentă dorinţă de a răspândi bucuria oriunde în jurul ei. Finalul deschis al poveştii coincide astfel cu momentul în care protagonista, reîntoarsă la statutul de alergător iscusit prin maratonul vieţii, înţelege că, de fapt, acesta poate fi deopotrivă scurt şi lung, de noi depinzând dacă alegem să îl rezumăm la plăcerile simple sau să îl folosim în favoarea noastră, înlocuind statutul de condamnat neputincios la nevroza banalului cu haina mult mai viu colorată a dragostei.
Poate deloc întâmplător, nu vom putea trece cu vederea faptul că fiecare dintre noi ne putem identifica, într-o mai mică sau mai mare măsură cu Rachel, deşi povestea ei pare să întregească panoplia acelor instantanee care îţi ies din minte tot atât de repede precum au intrat. Cu siguranţă că fiecare dintre noi am trecut, măcar o dată, prin experienţe care să ne reamintească faptul că viaţa merită să fie privită ca un dar şi mai ales ca o poveste ale cărei capitole ascund, zi de zi, îndemnul de a fi mai buni, de a ne transforma în mesageri a ceea ce este cu adevărat frumos şi valoros în această lume trecătoare. Şi poate tocmai de aceea, Copiii celorlalţi se numără printre acele filme care nu vor ştirbi probabil niciodată din renumele mai vechilor şi rafinatelor producţii cinematografice, dar al căror mesaj nu va putea fi contestat, odată cu trecerea timpului. Din spatele imaginilor derulate cu repeziciune pe un ecran inert, povestea ne dă de înţeles că nu trebuie să ai neapărat vârsta de 40 de ani pentru a învăţa cum să transformi răul în bine, temerile în curaj şi suferinţele în bucurii. Şi astfel, fără vreo formulă magică în prealabil, nu trebuie decât să deschidem ochii la momentul potrivit, pentru a descoperi că, de fapt, adevăratele frumuseţi şi bucurii ale vieţii nu se află neapărat pe cine ştie ce tărâm necunoscut, ci pot fi doar la câţiva paşi distanţă.
Copiii celorlalți / Les enfants des autres va avea premiera în cinema pe 25 august, distribuit de Independența Film.
Nota: 8,5/10
(Surse imagini: https://www.cinemagia.ro/)
