La piel que habito (2011)

La piel que habito (2011) – Pielea în care trăiesc
Regia: Pedro Almodovar
Scenariul: Pedro Almodovar, dupa romanul lui Thierry Jonquet
Distributia: Antonio Banderas,  Elena Anaya, Marisa Paredes, Jan Cornet

Avem astazi pe firmament o serie de cineasti ale caror filme iti biciuiesc mintea si simturile. Fara doar si poate, Almodovar este unul dintre acestia. Si nici cu aceasta ultima opera a sa nu se dezminte. Se scufunda si exploreaza din nou resursele neconbentionale  ale inaltarii si decaderii spiritului uman. Exploateaza la maximum scriitura lui Thierry Jonquet – Mygale/Tarantula, pana intr-acolo incat spectatorul acestei demonstratii de intrepatrundere ingenioasa de genuri: thriller, drama psihologica si horror apasator, vine umar la umar cu el si ii intelege demersul intru prezentarea declicului dintre etica si morala conventionala umana – intr-o etica si o morala proprie, profund distorsionata de circumstante, a personajului – doctorul Robert Lesgard.

Si Almodovar realizeaza cu multa maiestrie aceasta revelare a tragediei prihologice care transforma un stralucit cercetator si inovator al tehnicilor de transplant, intr-un personaj care se erijeaza in Dumnezeul deopotriva iubitor – dar si razbunator. Un Higgins dublat de un Frankenstein! Si o face construind actiunea fin si inteligent prin treceri temporale ale naratiunii, care impletesc explicativ trecutul cu prezentul, impreuna cu obsedantele sale teme legate de iubire, de teama pierderii iremediabile a fiintelor iubite, legate de introspectii sexuale, legate de posibilitatea si forta interventiei impotriva planurilor divine, impotriva implacabilului, legate de identitatea individuala.

Revelarea finala a “operei” doctorului Lesgard pune probleme morale adanci: pana unde isi poate geniul uman permite sa intervina asupra semenilor sai, in contra vointei acestora – si cat de iluzorie si nefericita este aceasta interventie (fizica si psihica pana la urma), atata timp cat spiritul victimelor ramane inalterat. Iubirea impletita cu razbunarea nu poate decat scufunda fiinta umana in tenebrele neumanului. Un pret al razbunarii-iubirii crud, intors ca plata prin moarte, prin anihilare!  Acesta mi s-a parut a fi mesajul lui Almodovar!

Balansul trecut-prezent construieste tipologia personajelor, cu finete, dar cu trasaturi complexe psihologice si credibile. Credibile, pentruca aceste personaje evolueaza intr-o bogatie plina de detalii si de culoare a ambientelor, intr-o opulenta cinematografica (imaginea José Luis Alcaine), care adanceste si transmite tensiunea fibrilanta acumulata pe parcurs si pana la ultimele secvente.

Distributia aleasa sporeste credibilitatea personajelor, pentru ca sub mana lui Almodovar, cei patru: Banderas, Anaya, Paredes si Cornet si-au “simtit” rolurile si au intrat in complexitatea lor, transmitandu-ne fiorul artistic necesar. O maturitate artistica de mare calitate pentru Antonio Banderas si Elena Anaya – interpreti emblematici ai lui Almodovar!

Coloana sonora a lui Alberto Iglesias reprezinta o carte de succes din maneca lui Almodovar. Carte pe care regizorul a jucat-o si in alte pelicule ale sale. Prin urmare, colaborarea indelungata dintre cei doi artisti si intercunoasterea lor apropiata, a condus la cea mai buna implicare profesionala a lui Iglesias in la Piel que habito. Muzicianul a compus aici in tonalitati pline de dramatism si acumulare sfasietoare a tensiunii actiunii. Iata de exemplu „Una patada en los huevos”.

Informatii suplimentare pe site-ul filmului.

Imi permit un sfat: mergeti sa vedeti acest film intr-o sala buna de proiectie. Acasa … pierde din remarcabila putere vizuala!

Nota: 8.5/10