Killer Joe (2011) – Joe, asasin in timpul liber
Regia: William Friedkin
Scenariul: Tracy Letts (autorul piesei de teatru omonime)
Distributia: Matthew McConaughey, Emile Hirsch, Juno Temple, Thomas Haden Church, Gina Gershon
Cativa spectatori au parasit sala in timpul vizionarii. Daca as fi urmat si eu acest impuls, pe care recunosc ca l-am avut, as fi fost o lasa. Nu am fost si bine ca m-am adunat si am rezistat acestui film “greu”.
Pentru ca este un film foarte greu de asimilat. O coborare in uratul inuman uman. O experimentare fara limite a amoralitatii. A intunericului… A iadului … Te copleseste…te rejecteaza din scaun … iti strange ghem viscerele … dar te si seduce … pentru ca raul are si puterea atractiei … uneori … desi o atractie vomitiva!
In esenta insa, este vorba despre o critica socio-psihologica-psihopatica amara si lucida. Lupa puternica asupra unor degenerati functionand sub aspect uman normal. Si nu neaparat acolo, pe ecran, undeva peste ocean, intr-un Texas provincial, ci pretutindeni … si aici … pe plaiurile noastre, daca este sa luam in consideratie nenumaratele si ingrozitoarele stiri care ne bantuie zilnic ziarele si televiziunile nationale.
Fara sa ma fi documentat in prealabil, am gandit ca maniera de realizare a filmului este una posibila a fi urcata pe scandura teatrului. Ulterior m-am lamurit. Este vorba despre piesa omonima a lui Tracy Letts, scenaristul acestei pelicule. Care a gasit – cred eu – cel mai potrivit regizor care sa temporizeze magistral evolutia – involutia tragediei si caracterelor care o pun in opera. Friedkin, oscarizat pentru French Connection si “goldenizat” tot pentru acelasi French Connection, dar si pentru Exorcistul. Regizorul care a creat pas cu pas tragedia infricosatoare a coborarii fiintei umane in intunericul spiritului, pana intracolo incat naucirea spectatorului sloboade uneori cate un hohot de ras nervos. Tragedia este la un pas de cel mai negru umor… din pacate …
Dar asta nu este totul, pentru ca “cei cinci care au speriat Vestul”, asta asa, ca sa glumesc nitel si sa ma detensionez, cei cinci actori care intra extraordinar in pielea personajelor, ne manipuleaza pe noi spectatorii si se manipuleaza unii pe altii cu o desavarsita intelegere a dramatismului textului si a destramarii umanitatii “nefericitilor” Joe Cooker si a familiei Smith – Chris, Dottie, Ansel si Sharla.
Un Matthew McConaughey de nerecunoscut in comparatie cu alte multe roluri interpretate, isi dezvaluie aici resurse nebanuite, la un nivel de performanta remarcabil. Prezenta fizica, gesturi, priviri, impostatia vocii, stapanire si nestapanire, toate acumulate cu fiecare scena, te stapanesc, te domina, te hipnotizeaza si te oripileaza profund. Te oripileaza, pentru ca acolo, la mansarda personajului lui exista inteligenta, in comparatie cu celelalte personaje lipsite aproape total de aceasta caracteristica, dar o inteligenta neagra, dedicata raului cel mare cu care el crede ca pedepseste un alt rau de pe pamant. Inteligenta lui gaseste justificare raului care il macina. Si McConaughey ne transmite substanta profunda a personajului sau. Extraordinar!
Un Emile Hirsch pe care l-am admirat nu de mult in “Into The Wild” vine si isi confirma talentul intr-un rol dificil. Disfunctionalitatea personala a lui Chris si a familiei sale, conflictele nascute intre “bunele intentii” si drumul spre Iad pe care porneste eroul, toate acestea – strunite de mana sigura a regizorului, il fac pe Hirsch sa creeze un Personaj de neuitat.
Pe cei doi ii completeaza Juno Temple in rolul lui Dottie Smith, pentru ca revin si spun ca cei cinci actori formeaza un intreg, fiecare este el, unic, care in relatie si colaborare cu ceilalti, formeaza o echipa. Extraordinara Juno Temple – Dottie, fetiscana usor deranjata mental, usor naiva si visatoare, dar atat de hotarata sa accepte si sa dea o mana de ajutor intru desavarsirea crimei planuite. Imaginea de cosmar a unui inger decazut!
Thomas Haden Church – Ansel si Gina Gershon – Sharla – completeaza echipa. Din nou, o Gina Gershon careia i-am descoperit resurse nebanuite. Poate ca aceasta este semnificatia unui scenariu de exceptie si a unui regizor pe masura. Succesul unor actori.
Sigur ca si cinematografia, semnata de Caleb Deschanel, isi are partea ei de “vina” si asta deoarece camera pare a urmari uneori – fix, inghetata, nemiscata si oripilata – natura umana in dezagregare. Si poate si cu oarecare discretie jenata a camerei, unele scene mai putin ortodoxe devin mai usor de privit din scaunul de spectator.
Vreau sa va trimit la acest film, pe care am incercat sa nu vi-l “povestesc” din punct de vedere al actiunii, tocmai pentru a pastra suspansul, care exista din plin si se acumuleaza exploziv in final. Dar va atrag atentia ca trebuie sa incercati – cu rabdare si intelegere – sa il suportati. Mie mi-au trebuit ore bune sa ies de sub “vraja” lui neagra si apasatoare.
3 comments