Trance (2013)
Regia: Danny Boyle
Distribuția: James McAvoy, Rosario Dawson, Vincent Cassel
Amnezia și hipnoza – iată două fenomene care au stat la baza multor thrillere, unele dintre ele reușite clasice ale acestui gen cinematografic. ‘Trance’ realizat în 2013 de Danny Boyle le combină într-o poveste sofisticată, cu mai multe nivele și perspective narative, care se joacă cu spectatorii și-i determină să se întrebe permanent cât din ceea ce văd pe ecran este adevăr și cât este traiere subiectivă a personajelor, în ce măsură acțiunile eroilor sunt rezultatul propriilor decizii sau ale comenzilor insinuate prin hipnoză. Nu sunt profesionist și am prea puține cunoștințe în domeniul hipnozei pentru a putea confirma dacă și cât din ceea ce vedem pe ecran este corect științific și plauzibil în realitate. Ca spectator de film pot însă spune că schema funcționează bine ca pretext și ca motor al unui film ambițios, care captivează și care furnizează copios surprize de la prima până la ultima scenă.
Sunt multe idei interesante în ‘Trance’, chiar dacă nu toate sunt finalizate în aceeași măsură. Nu aș vrea să scriu mai nimic despre acțiune, deoarece este unul dintre acele filme în care cam orice aș povești riscă să fie spoiler. Voi dezvălui doar că începe ca un film de jaf în lumea artei și continuă ca un thriller psihologic și erotic, în care personajele principale sunt un expert într-o mare casă de licitații (James McAvoy), o bandă de tâlhari ai căror șef (Vincent Cassel) poate fi și violent și șarmant, și o frumoasă psihoterapista (Rosario Dawson) care folosește hipnoza că metodă preferată de tratament. 100 de minute de divertisment garantat pentru amatorii de thrillere inteligente.
Îmi place această combinație de genuri cinematografice, dar mărturisesc că uneori, oricât aș fi de pasionat de intrigile complicate care amestecă realitatea cu trăirile subiective ale eroilor, mi se întâmplă să pierd firul logic care lămurește ceea ce am văzut până acum și de aici la pierderea interesului pentru film intervalul de timp este destul de scurt. Norocul este că în cazul lui ‘Trance’, asta se întâmplă doar foarte aproape de final. Jocurile psihologice și răsturnările de situații se succed în ritm alert, ceea ce este bine pentru un film de acțiune, dar pe de altă parte nu permit spectatorilor să se atașeze emoțional de vreunul dintre eroi, căci prea repede apare o schimbare de perspectiva care ne face să ne îndoim de tot ceea ce văzusem și simțisem cu vreun minut înainte. Actorii își fac foarte bine meseria, dar par și ei derutați de schimbările de personalitate. Cinematografia ne învăluie în cea mai bună tradiție de ‘film noir’. ‘Trance’ cred că scoate cam tot ce se poate, dar și demonstrează limitele genului. Puțin simplificată, cred că povestea ar fi funcționat și mai bine. Lui Danny Boyle ii plac jocurile cu memoria, realitatea și imaginația pe care le introduce cu generozitate in filmele sale. De dată asta cred că a complicat jocul o idee prea mult.
Nota: 6/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
