La Vénus à la fourrure (2013) – Venus înveșmântată în blănuri
Regia: Roman Polanski
Distribuția: Emmanuelle Seigner, Mathieu Amalric
Filmele lui Roman Polanski nu sunt niciodată simple. ‘La Vénus à la fourrure’ (titlul englez este ‘Venus in furs’) este ecranizarea unei piese de teatru a lui David Ives care a primit Premiul Tony și care este bazată pe un roman al scriitorului austriac din secolul 19 Leopold von Sacher-Masoch, care la rândul sau este inspirat de un tablou celebru al Renașterii. Romanul lui von Sacher-Masoch are de altfel cel puțin zece alte adaptări cinematografice sau filme inspirate de el – majoritatea cu tente și subiecte mai mult sau mai puțin erotice – plus un cântec al lui Velvet Underground. Există erotism și în filmul lui Polanski – rafinat, insinuat, pervers – dar acesta este doar unul dintre multiplele subiecte ale filmului. Doar două personaje apar pe ecran, singurele prezențe umane, de altfel, în tot filmul. Decorul este un teatru într-o zi foarte ploioasă în Paris, dar ar putea fi la fel de bine într-o lume post-apocaliptică în care au rămas doar doi supraviețuitori, eroii filmului, un bărbat și o femeie. Între ei are loc un joc de putere, o confruntare între sexe, un dialog în care rolurile se schimbă la fel cum se schimbă și perspectiva teatru – viață. La fel ca multe alte dintre filmele lui Polanski, biografia complicatului și controversatului regizor nu este nici ea străină de subiectul filmului și de felul în care este acesta abordat.
Povestea se petrece în finalul unei zile de audiții pentru rolul principal – al Wandei – dintr-o adaptare pentru scenă a romanului lui von Sacher-Masoch. Toată lumea a plecat și dramaturgul-regizor Thomas se pregătește să stingă luminile când apare Vanda, o candidată care susține că a întârziat la audiție deși numele ei nu apare pe lista participantelor din acea zi. Îl convinge pe Thomas să-i dea o șansă. La prima vedere ar fi vorba despre o nepotrivire totală, dar după primele replici regizorul își dă seama că Vanda-Wanda nu numai că este o candidată formidabilă dar și stăpânește și înțelege perfect piesa sa și personajul pe care trebuie să-l joace. Thomas și Vanda intră în joc, ceea ce se petrece pe scenă se inter-pătrunde cu ceea ce se întâmplă în viață. Personajele romanului pun stăpânire pe actori, relația regizor – actriță candidată se șterge pentru a lăsa locul dramei și confruntării de putere plină de pasiune și de ambiguitate din roman. Ceea ce Roman Polanski reușește să facă în spațiul unei scene și al unei săli de teatru este uimitor.
Povestea se derulează ca un permanent joc între realitate și aparențe. Teatrul în film a mai fost prezent în multe alte filme, dar aici Polanski reușește să reconstituie acea senzație de relație directă dintre spectatori și actori care există în teatru dar este foarte rară în filme. Spectatorii nu numai că sunt absorbiți în acțiune, dar se află în situația de a se întreba permanent ce se întâmplă pe scenă, dacă replicile rostite aparțin piesei sau vieții, dacă personajele sunt cele din carte sau cele din realitate. În rolul Vandei apare Emmanuelle Seigner care este soția lui Polanski, iar în rolul lui Thomas este distribuit Mathieu Amalric, care nu numai că este un actor formidabil și parcă născut pentru a juca acest rol, dar și seamănă uluitor la fizic cu Polanski. ‘La Vénus à la fourrure’ este un film straniu și interesant, ambiguu și captivant, inteligent și sofisticat – unul dintre cele mai bune filme ale finalului de carieră al unui mare regizor.
Nota: 9/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, http://www.impawards.com/intl/misc/2013/la_venus_a_la_fourrure_ver4.html)
