The Death of Stalin (2017) – Moartea lui Stalin
Regia: Armando Iannucci
Distribuția: Steve Buscemi, Simon Russell Beale, Jeffrey Tambor, Olga Kurylenko
Unul dintre citatele cele mai faimoase care îi sunt atribuite lui Karl Marx (care la rândul sau îl comenta pe Hegel) este cel care susține că istoria și personajele sale se repetă de doua ori: prima data ca tragedie, a doua oară ca farsă. Marx (Karl) nu a apucat invenția cinematografului, dar genul comediilor cinematografice – parodii, satire, farse – care se ocupă de personajele și momentele cele mai întunecate ale istoriei pare să fie una dintre exemplificările acestei fraze. Versiunile cinematografice în registre comice ale perioadelor tragice din trecut au generat nu de puține ori filme interesante și mai întotdeauna și controverse. Acesta este cazul și cu ‘The Death of Stalin’ (‘Moartea lui Stalin’), filmul din 2017 al lui Armando Ianucci, scenarist și regizor care nu se teme să atace în registru satiric subiecte tabu și monștri ai istoriei. Scenariul este inspirat de o carte de comics franceză și producția reprezintă o colaborare a studiourilor Gaumont cu alte case de filme din Europa și America de Nord. Rezultatul este un film care nu are cum să nu suscite discuții și care aduce în actualitate unul dintre momentele de turnură ale istoriei secolului 20.
Ultima seară a vieții lui Stalin și agonia sa după atacul cerebral pe care-l suferise, singur în camera sa din cauza propriului ordin de a nu fi deranjat sub amenințarea pedepsei cu moartea, sunt fapte cunoscute și relatate în numeroase cărți documentare și de ficțiune (ultima pe care am citit-o este ‘Un secol de ceață’ a lui Matei Visniec). Se știe destul de mult și despre evenimentele care au urmat, despre luptele interne din Biroul Politic intre Hrușciov și Beria sfârșite prin arestarea, condamnarea și executarea acestuia din urmă și despre procesul de de-stalinizare care avea să culmineze cu faimoasa cuvântare a lui Hrușciov la Congresul XX al PCUS în 1956. Scenariul filmului păstrează liniile esențiale ale conflictului, comprimând însă întreaga acțiune în câteva zile, de la seara fatidică dictatorului până a doua zi după funeraliile fastuoase. Eliberate de teroarea permanentă în care trăiau, personajele din jurul lui Stalin se dezmeticesc mai repede sau mai încet și încep lupta pentru putere în paralel cu pregătirile pentru ceremoniile oficiale.
Toți sunt produsele sistemului de dictatură coruptă și violentă pe care-l construise Stalin în cei 30 de ani cât s-a aflat la cârma URSS. Profilurile psihologice, așa cum apar în film, sunt diverse: Beria este un psihopat sadic și viclean, Hrușciov este un arivist oportunist, Malenkov este indecis și pe jumătate senil, Molotov este slab, șantajat timp de ani de zile de arestarea și deportarea soției, iar mareșalul Jukov cu pieptul încărcat de decorații pare o caricatură a militarismului. Toți se tem de toți ceilalți, se îmbrățișează im mod ipocrit în timp ce planifică alianțe criminale pentru a-și elimina adversarii înainte ca aceștia să-i elimine pe ei, mimează democrația în timp ce pun în mișcare aparatul de represiune. Între timp, în afara zidurilor Kremlinului continuă teroarea, arestările, execuțiile. Până la un moment anume, când totul se oprește. Dar și schimbarea aceasta este ireal de bruscă, neputând șterge traumele, suferințele, morțile.
Abordarea unor asemenea momente tragice ale istoriei într-un registru satiric nu poate să nu trezească controverse. Nostalgicii sistemului sovietic și urmașii acestuia pot fi indignați. Victimele și urmașii lor pot chestiona abordarea. Armando Ianucci nu le putea evita și nici nu pare să fi intenționat asta. A respectat în mare parte (după cunoștințele mele) esențialul din evenimente, dar a schimbat desfășurarea lor în timp pentru a se apropia de unitatea temporală a dramei clasice. A îngroșat personajele spre farsă istorică, dar nu spre parodie ieftină. Cuvintele rostite de aceștia seamănă uneori cu textele de teatru absurd, dar multe sunt în fapt extrase din stenograme ale unor ședințe sau scene atestate istoric. Distribuția este internațională, majoritatea actorilor sunt englezi sau americani, și li s-a cerut să-și folosească accentele englezești native și să nu mimeze accent rusesc. Steve Buscemi ca Hrușciov și Simon Russell Beale ca Beria sunt departe că fizionomii de cele ale personajelor istorice și nu a fost făcut niciun efort de machiaj pentru a-i schimba. Jeffrey Tambor în rolul lui Makenkov a fost singurul care mi s-a părut excesiv de caricatural. Fundalul mi s-a părut foarte bine prezentat, cu câteva scene din viața reală care pun farsa istorică în contextul tragediei pe care o trăiau popoarele Uniunii Sovietice, imperiul fricii. Una dintre scene este de-a dreptul genială. Este descrisă o execuție stil KGB, în care condamnații sunt asasinați prin împușcare cu pistolul, unul câte unul. Pe la mijlocul șirului vine ordinul de sistare al execuțiilor în masa. Patru bărbați dintre cei condamnați la moarte rămân în picioare, în timp ce călăii fug. Cei patru vor fi primii supraviețuitori ai terorii.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
