Irrational Man (2015) – În lipsa rațiunii
Scenariul/Regia: Woody Allen
Distributia: Joaquin Phoenix, Emma Stone, Joe Stapleton, Parker Posey, Nancy Caroll, Allison Gallerani
Chapeau, Woody Allen! De unde le scoti, d’le? Sunt impresionata! Si cand ma gandesc ca in jurul meu, zilnic, ma confrunt cu bizarul dispret pentru persoanele varstnice, cu agresiva respingere a contributiei lor cotidiene la tot ce e gandire si miscare… de parca la anii senectutii, oamenii ar trebui dusi undeva, in recluziune, pe o insula cat mai indepartata si unde numai ei intre ei sa-si impartaseasca ideile, experienta de viata, pana la ceasul apusului. Fara sa-i deranjeze pe cei mai tineri, mult mai tineri, fortosi si in multe cazuri – din pacate – gaunosi. Ei uite, ca nu e asa, nu mor caii cand vor cainii 🙂 . Fara “personaje” ca Woody Allen, viata ne-ar fi mai trista, mai saraca, mai goala, mai fara de modele de urmat … mai de netrait.
Prospetimea inteligenta a filmelor lui Woody Allen vine din talentul sau urias alimentat de o experienta de viata bogata, pe care si-a insusit-o cu mintea deschisa, atenta la lumea din jur, o lumea populata deopotriva de tineri si de varstnici si supusa cutumelor de tot felul. Ochiul, timpanul, mintea deschise! Sa nu uit si sufletul 🙂 . Nu ajunge insa sa tii deschise larg toate aceste organe 🙂 , e nevoie ca in fiece clipa sa stii sa asezi toate informatiile in sertarase, sa presari in fiecare sertaras doze consistente de simt al umorului, de autoironie si mai ales, de intelegere si dragoste fata de Oameni. Cu cele bune si cele rele ale lor. Cu siguranta ca ingerul bun de pe umarul drept al lui Woody Allen a acumulat muuuult mai multe puncte decat ingerul rau (din stanga) 🙂 .
Trecand rapid peste prezentarea sumara a tenaticii lui Irrational Man, gandul m-a dus la Philip Roth, dar mi-am spus, NU, Allen trebuie ca vine cu altceva.
Si asa si este.
O comedie neagra, cu un filon urias de tragedie si cu firisoare vanoase de romantic, psihologic, policier, totul invaluit intr-o manta catifelata (dar ascunzand spini ascutiti) impregnata cu “otravurile” filozofiilor clasice si contemporane.
Pentru ca – sigur – filozofia s-a nascut din dorinta si speranta oamenilor de a-si explica determinarile in viata. Ratiune, morala, etica, alegerea cailor care sa le impace pe toate, o perspectiva echilibrata asupra vietii, pentru a salva umanitatea. “Masturbare verbal filozofica” 🙂 .
Si de ce nu, pentru a ajunge la un echilibru interior, pentru a reusi sa gusti din nou placerea fiecarei treziri in zori, placerea fiecarui mic dejun copios, placerea fiecarei noi acuplari, interesul pentru viata mai pe scurt, in afara mescalinei, iata ca poate exista si CRIMA. Crima cu motivatie morala. Sa faci un bine cuiva, eliminand RAUL din calea acestui BINE. Solutie radicala, cu dubla bataie. Caci reusesti sa-si revigorezi si propria persoana, propria viata, propriile trairi. Plus ca te simti si ca un Dumnezeu, modeland lumea dupa bunul tau plac si interes. Si recastigand bucuria de a trai, sa nu uitam. Crima, ca instrument de refrisare, cu subterfugiul/ motivatia morala de linistire a cugetului, ca realizezi “sanizarea lumii”.
Extraordinar parcurs al povestii “inventate” de Woody Allen. Am pus ghilimele, nu pentru ca o consider inventata, ci – oarecum stiind ceva despre natura umana, o consider perfect posibila 🙂 . Asa cum perfect posibila este si zicerea “cine sapa groapa altuia, cade singur in ea”, dupa cum veti observa singuri, mergand sa vedeti acest film MARE.
Va veti trezi la viata, dar Doamne-fereste, nu asa cum o face Abe Lucas, personajul principal al lui Allen.
Veti patrunde in mediul studentesc American, in miceliul barfelor si intrigilor unui campus universitar, unde cel mai sexi nou-venit profesor este vanat deopotriva de studente, cat si de profesoare mai coapte si cu valente libere in casnicii. Veti asista la cateva dintre lectiile-prelegeri ale profului blazat, veti asculta spumoasele dialoguri marca Woody Allen, nade intelectuale, perfidii subtile despre “inutilitatea bucuriei” si despre autodistrugeri punctate cu stil si eleganta de sticla plata de wisky, spre care mana prea des se avanta.
Veti urmari constructia migaloasa a relatiei professor-studenta / Abe si Jill. Ranjetul de pisica satisfacuta al lui Abe, pandindu-si soricelul (deloc naiv – pentru ca tocmai micul soricel este acela care va lua fraiele in mana la un moment dat).
Veti fi martorul provocarii trezirii la viata a blazatului Abe. O provocare pe care Abe isi ia libertatea de a o pune in practica. O crima perfecta. Uciderea judecatorului Thomas Sprangler. Planul il revigoreaza. Si si-l indeplineste! Crima il readuce la viata. Ce parere aveti despre ideea ca “cand voi fi in depresie, ma voi gandi sa omor pe cineva”. Asta chiar suna ca o rasturnare a tuturor ideilor kantiene despre morala si ratiunea alegerilor in viata. 🙂
“Ce ironie e viata” . Existentialul pur si lipsit de morala.
Hanna Arendt – Banalitatea raului!
Abe isi trage seva vietii de care se bucura acum, tocmai din aceasta banalitate. Fapta pe care a facut-o a dat sens vietii lui! Rationalizarea e tardiva si chiar nu are rost, din moment ce iluziile sale despre morala sunt complet anulate.
Dar, intotdeauna exista un dar … Jill inca simte “povara” morale, mai ales atunci cand un nevinovat este acuzat de omorul eliberator al angoaselor existentiale ale lui Abe. Iubire-iubire, dar pana unde.
Iubire-iubire la fiecare dintre cei doi protahonisti.
O crima deschide usa catre urmatoarea! 🙂
Si cum spuneam, cine sapa groapa altuia, cade singur in ea. Nu intotdeauna, dar de data aceasta, Woody Allen reechilibreaza puterea moralei. Si de la “papa” Hitchcock, Woody Allen imprumuta LIFTUL, ca instrument diabolic al vietii si al mortii.
In timp, mai apoi, Jill s-a linistit; a capatat o alta perspectiva asupra vietii. Perspectiva pe care i-a dat-o apropierea mortii. O lectie!
“Vina, raul”. Woody Allen nu se joaca cu noi, nu ne menajeaza. Ne atentioneaza. Prin concept filozofice perene, care fac parte din codul nostrum de morala/etica/comportament.
Sa gandim ca viata noastra e importanta, sa intelegem ca ea are un sens, atat pentru noi si pentru toti ceilalti. Sa fim oameni rationali. Si sa intelegem limitele pana la care putem extinde aceasta ratiune.
Teme grave, invaluite, cum spuneam, in unde de satira, ironie, umor tipic Woody Allen.
Si slujite exemplar de tripleta Joaquin Phoenix, Emma Stone, Parker Posey. Primii doi interpretari de zile mari! Incredibil, cat de subtil transmit mesajul lui Woody Allen, rasturnand rationalul intr-un irational dramatic. Dar cu zambetul pe buze si bucurie de a trai.
Imaginea lui Darius Khondji e calda, frumoasa, blanda, familiala, relaxata … tocmai in contrast cu viermuiala absurda si tragica a evolutiei negre a actiunii.
Vedeti, poate uneori e bine sa te rezumi la alcool si mescalina, decat sa ajungi la crima 😀 pentru a-ti rezolva crizele existentiale.
Eu una vreau sa revad filmul cat de curand, pentru ca sunt convinsa ca nu am retinut sau patruns toate sensurile pe care ni le livreaza Woody Allen. Simt ca mi-a scapat cate ceva.
Nota: 9/10
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=hP8mPkyBntw’]
