Io e te (2012) – Eu şi tu
Regia: Bernardo Bertolucci
Distribuţia: Tea Falco, Jacopo Olmo Antinori, Sonia Bergamasco, Veronica Lazar
Bernardo Bertolucci revine în faţa publicului cu un nou film, după o absenţă de 9 ani, o dramă psihologică care are în prim plan tipul individului singuratic al secolului XXI şi „fantomele” care îl împiedică să-şi trăiască viaţa din plin.
Regizorul italian este cunoscut pentru stilul vizual de o frumuseţe extraordinară, observat de-a lungul anilor în filme precum Stealing Beauty (1996), Once Upon a Time in the West (1968), The Last Emperor (1987) sau Last Tango in Paris (1972). Acesta afirma la un moment dat că el nu transmite mesaje prin filmele lui, preferând să lase această sarcină poştei. Bertolucci susţine că filmele sale reprezintă o întoarcere spre poezie sau, cel puţin, o încercare de a crea un poem. În condiţiile acestea, probabil nu ar trebui să încercăm să extragem mesajul din povestea prezentată în film. Totuşi, ca orice povestire, oricât de simplă, mică sau întortocheată ar fi ea, expune o problemă a societăţii moderne. Cred că, indiferent de regizor sau subiect, filmul va prezenta întotdeauna o situaţie particulară din societate sau din intimitatea unui individ, probleme mai mult sau mai puţin reale, care necesită o rezolvare sau o atenţie deosebită din partea publicului.
Aşadar, Bertolucci introduce publicul într-o relaţie ciudată (cum deja ne-a obişnuit în ultimul său film – The Dreamers) dintre doi fraţi vitregi, un tânăr adolescent, introvertit, care merge la psiholog şi care preferă singurătatea şi studierea animalelor în locul ieşirilor în oraș cu tineri de vârsta lui, şi o soră mai mare cu câţiva ani, dependentă de droguri, în relaţii proaste cu tatăl şi cu mama vitregă. Două persoane aparent diferite, un psihopat şi o dependentă de droguri care evoluează de la o relaţie frivolă la o prietenie ce le va salva viaţa sau cel puţin aşa înțelegem din finalul filmului. Relaţia dintre cei doi protagonişti este una destul de contradictorie, oferind mai multe posibilităţi de interpretare. Pe parcursul filmului am simţit că regizorul a avut tendinţa să dea tentă sexuală relaţiei celor doi, dar a rămas doar o impresie ce a fost anihilată la sfârşitul filmului.
Problemele celor doi protagonişti sunt general valabile şi prezente în viaţa multor tineri din societatea noastră. Tendinţele de înstrăinare faţă de cei din jur, senzaţia că sunt neînţeleşi, dependenţa reprezintă realităţi grave ce distrug relaţiile dintre indivizi, determinându-i să ducă vieţi singuratice, lipsite de prieteni şi posibilităţi de dezvoltare personală.
Filmul nu este neapărat o poveste cu o structură clară a momentelor subiectului, ci mai mult un tablou ce expune o întâlnire benefică din viaţa a doi tineri, în care distingem uşor toate nuanţele şi gesturile unei vieți normale; un film lent, cu mişcări calme ale camerei, de la un personaj la altul, pentru a capta mai bine trăsăturile şi emoţiile acestora. Imagini normale din cotidianul unei persoane sunt expuse cu nonşalanţă, nimic nu este ascuns ochiului spectatorului. Se ştie că Bertolucci iubeşte nudurile în filme şi este împotriva cenzurării acestora, dar în această peliculă se pare că regizorul a ales să fie mai reţinut în privința senzualității.
În ceea ce priveşte imaginea, se observă o nostalgie pentru anii 1960-1970. Camera de la subsol, în care cei doi tineri vor petrece o săptămână, este stilizată cu tot felul de obiecte şi vestimentaţie vintage care îi oferă un aer misterios şi intrigant. Această imagine este întregită de alura actriţei Tea Falco şi de secvenţa în care aceasta interpretează versiunea italiană a melodiei Space Oddity (David Bowie) – Ragazzo Solo, Ragazza Sola (Lonely Boy, Lonely Girl). Atât actriţa principala, cât şi actorul principal sunt la primele lor roluri în industria cinematografică. Totuşi, ei au reuşit interpretări acceptabile ce au susţinut atmosfera poveștii. Dacă protagonistul masculin ar fi avut o tentă mai agresivă în comportament, probabil ar fi fost mai realistic.
Filmul pare să fie un ultim salut adus cinematografiei, o compoziție în care regizorul și-a prezentat încă o dată stilul, puțin mai timid de data aceasta, și cu ocazia căruia alege să omagieze un alt mare cineast – Truffaut – prin scena finală din film. Filmul, prezent la Cannes 2012 în afara competiției, reprezintă până la urmă un poem despre natura umană și despre sensibilitatea acestuia față de tumultul ce-l înconjoară, dar spectatorul s-ar putea ca pe parcursul vizionării să simtă lipsa tocmai acestui tumult.
Notă: 7/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=C3v2VaAsNq4′]
3 comments