Thérèse Raquin (1953)
Regia: Marcel Carné
Distribuția: Simone Signoret, Raf Vallone, Maria Pia Casilio, Jacques Duby
‘Thérèse Raquin’ (1953) este al treilea film din perioada post-Prévert a lui Marcel Carné. Cunoscătorii filmografiei regizorului îl consideră ultimul sau film remarcabil. Era produs de celebrii frați Hakim. Chiar dacă Jacques Prévert nu-i mai scrie scenariile și dialogurile, Marcel Carné nu a renunțat pentru acest film la literatura bună, și a luat ca sursă de inspirație romanul ‘Thérèse Raquin’, primul mare succes al lui Émile Zola, o poveste despre pasiune, crimă și pedeapsă din Franța celei de-a doua jumătăți a secolului 19. Problema începe de la faptul că scenariștii au rescris acțiunea într-o modernizare și relocalizare, aducând-o în Lyon-ul de după cel de-al doilea război mondial. Din povestea (plină de suspense în opinia mea) de iubire vinovată și remușcare a lui Zola, această adaptare se transforma într-un thriller cu elemente de film noir. Tot suspense, desigur, dar în cu totul alt gen. Nu este un film rău, dar este un film altfel, diferit de Zola și diferit de alte filme ale lui Marcel Carné.
Despre destinul lui Therese aflăm din dialoguri, destul de târziu în film. Acțiunea începe când ea este deja măritată nefericit cu vărul ei Camille, un papă-lapte ipohondru alintat de mama sa (jucată de o actriță de compoziție excepțională pe nume Sylvie), care o terorizează pe tânăra soție. Frustrată din toate punctele de vedere, Therese își caută refugiul într-o legătură amoroasă cu un camionagiu îmbrăcat cu geaca de piele jucat de Raf Vallone. Pasiunea celor doi duce inevitabil la crimă, și crima duce la complicații atunci când vor fi șantajați de un martor neașteptat. Se poate spune că filmul este construit din două parti distincte despărțite de crima însăși comisa în tren (și aici avem de-a face cu o schimbare de loc, în roman fapta are loc pe apă): în prima suntem martori ai sufocantei atmosfere din casa familiei burgheze, care construiește premizele actului violent iar în a doua urmărim consecințele faptei filmate în stil de thriller.
Realizarea este inegală, dar are câteva momente cinematografice frumoase. Simone Signoret este superba și ca fizic și ca actriță. Majoritatea dintre noi o cunoaștem din rolurile ei de maturitate și după aceea – aici este tânără și fascinantă, cu o privire al cărei albastru profund îl ‘vedem’ deși este vorba despre un film alb-negru. Scena confruntării cu soacra tirană, jucată numai din priviri (soacra paralizase) este intensă și memorabila. Raf Vallone însă nu este, în opinia mea, la înălțimea partenerei sale. Simplificările psihologice aduse intrigii nu sunt compensate suficient de elementele de tensiune din partea a doua a filmului. Paradoxal, Marcel Carné pare mai dezinvolt atunci când filmează în exterior, pe străzile Lyon-ului de după război sau pe malurile Rhonului. Regizorul care avea să fie pus în umbră de tinerii din Nouvelle Vague și inclus în categoria ‘cinema du papa’ arată că stăpânea cu câțiva ani înaintea lor mobilitatea aparatului de filmat, cadrajul personajelor pe străzi sau în natură și priza sonoră directă. ‘Thérèse Raquin’ este un film interesant, care merită să fie văzut sau revăzut și ca document cinematografic, și pentru Simone Signoret, și ca un thriller noir mai mult decât acceptabil. Mai puțin, poate, doar pentru romanul lui Zola care l-a inspirat.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, https://posteritati.com/poster/28473/therese-raquin-1953-polish-a1-poster)
