How to Steal a Million (1966) – Cum sa furi un milion
Regia: William Wyler
Distributia: Audrey Hepburn, Peter O’Toole, Eli Wallach, Hugh Griffith
Cand vezi un astfel de film, iti dai seama ca, in prezent, contemporanii pot cu greu sa realizeze comedii de calitate cu minimum de mijloace, comedii care sa nu lezeze sentimentele niciunei varste, care sa produca placere prin simpla curgere a povestii si prin interpretarea adorabila a celor doi actori din rolurile principale. O aventura care ne poarta prin Paris si prin muzeele sale, prin incercarea reusita de a fura o sculptura (falsa!) ce valoreaza nu mai putin de 1 milion de dolari, prin comedie de situatie, amuzament sincer si plin de savoare.
Nicole Bonnet cauta prin orice mijloace sa ii apere reputatia tatalui sau, desi acesta nu merita neaparat aprecierea ei si nici a noastra: el falsifica de mai multi ani tablouri ale unor pictori renumiti, tablouri ce se credeau pierdute pentru totdeauna, dar pe care el le facea sa reapara pe piata. Lucrul important era insa ca o facea cu deosebit talent, astfel incat nu se facea nicio diferenta intre pictori renumiti precum Van Gogh sau Cezanne. Falsul in pictura era greu detectabil in acei ani, astfel incat obtine fara presiune sume importante pentru ceea ce face in podul casei sale. Numai ca presiunea devine imposibila atunci cand expune publicului pe Venus „a lui Cellini”, o sculptura realizata de tatal sau, obiect de arta ce, prin forta imprejurarilor, trebuie sa fie supusa unor expertize tehnice moderne.
Nicole, interpretata de aceeasi simpatica Audrey Hepburn, planuieste atunci sa fure propria sculptura din muzeul in care era expusa, solicitand sprijinul unui spargator de ocazie, Simon Dermott (un Peter O’Toole foarte tanar si timid). Actiunea lor din noaptea spargerii poate fi retinuta ca un manual al furturilor de obiecte de arta bine pazite: felul in care el isi planuieste tainic fiecare miscare (bumerangurile din parc sunt un exemplu), felul in care se joaca de-a soarecele si pisica cu paznicii ce impanzeau muzeul, ce duce la exasperarea Ministrului de Interne si Presedintelui Frantei, ce aveau domiciliile chiar langa Muzeu, felul in care reuseste sa deschida usa camarutei unde erau inchisi, toate acestea si multe altele fac deliciul unui film si atrag spectatorul de partea „spargatorilor”.
Asa cum v-am spus, este una dintre cele mai frumoase comedii, care pot fi exemplu actualelor generatii de realizatori, dar si de cinefili sau asa-numiti cinefili, care apreciaza comediile cu adolescenti, ce nu au nicio limita de bun simt si fara pic de inteligenta. Audrey Hepburn si Peter O’Toole, pe langa sentimentele care se declanseaza intre ei curand dupa prima lor intalnire, conduc o actiune foarte bine gandita, impresionanta prin inteligenta si dibacia puse in joc. Suspansul este prezent la orice pas, romatismul seduce, cei doi actori potrivindu-se perfect, iar simpatia mea pentru Audrey Hepburn creste de la film la film. Un film pe care vi-l recomand cu multa caldura.
3 comments
pe vremea cand nu erau hannah montana, twilight, avatare si alte prostii doi actori straluciti si chimia dintre ei erau de ajuns pentru un film light, dar memorabil 🙂
Superb spus!
mi-a placut mult simplitatea acestui film si conexiunea puternica dintre personaje. cum zice si Adina, un film memorabil.