How Do You Know (2010) – Cum stii daca ai noroc?
Regia: James L. Brooks
Scenariul: James L. Brooks
Distributia: Jack Nicholson, Reese Witherspoon, Owen Wilson, Paul Rudd , Kathryn Hahn
Citind inainte de vizionare synopsisul – nu m-am asteptat la prea mult de la aceasta productie, in ciuda numelor regizorului si mai ales distribuitilor :). Si bine am facut, pentru ca am fost scutita de o noua deceptie, care sa se alature celor anterioare pe care le-am acumulat. Zic insa, ca e mare pacat de potentialul fiecaruia dintre cei implicati in acest film si mai ales de potentialul unei povesti ce putea sa aibe contururi mai precise si mai credibile, mai realiste, ceea ce nu ar fi adus atingere standardului de comedie romantica in care se circumscrie. Dar asa, in conditiile date, povestea ce s-a dorit romantica si plina de umor, m-a readus din nou in lumea si in mentalitatea unor americani relativ tineri insuficient evoluati la nivelul mentalului, al sentimentelor, al socialului, intepeniti undeva in varsta adolescentina a cautarilor, tatonarilor, indoielilor, etc, etc.
Sa fie oare de vina si scuzabil mediul sportului de performanta din care provin Lisa si Matty? Mediu in care iubirea, dragostea si cuplul se confunda cu sportul la orizontala – si cu schimbarea frecventa a partenerului? (Cazul lui Matty). Sau mediul din care – exclusa fiind la un moment al acumularii anilor si al scaderii performantei, isi dezvaluie golul precocuparilor de viata, golul unei traiectorii viitoare pe care trebuie sa inveti sa ti-o construiesti? (cazul Lisei). De acord – pe undeva in cazul celor doi eroi din lumea sportului. Dar ce ne facem cu George Madison, „om de afaceri”, la carma unei companii prospere, care da dovada de o naivitate anormala varstei si profesiunii sale? Avem prin urmare de a face cu trei tineri, sariti de treizeci de ani, fiecare cu gradul lui de debusolare in fata incercarilor la care ii supune viata. Lisa (Resse W.) – jucatoare de softball intr-o echipa din liga olimpica, dedicata pana la sufocare carierei sale sportive, fara nicio relatie serioasa „de inima”, implicata doar – cum spuneam in „exercitii comode la orizontala” – se vede dintr-o data eliminata din echipa in mijlocul careia nu mai corespunde ca performante.
Oglinda sa casnica in care isi reflecta mutrita necajita este tapetata de maxime si indemnuri intru viata de zi cu zi: „Curajul este stapanirea fricii, nu absenta acesteia”, „Nu judeca pe nimeni, inainte de a te uita la tine”, etc, etc – sfaturi psihoterapeutice menite sa indeparteze zilele rele sau a le transforme in zile bune. S-ar putea oare, ca aceste „zile bune” sa fie reprezentate de coabitarea cu Matty, de transformarea relatiei pasagere si limitat sexuale cu acesta, intr-o relatie de iubire? Hm, dar cine este Matty (Owen Wilson.)? Un baseballist pe mare val, cu fabuloase castiguri materiale, cu un apartament fastuos, un tip charismatic si prin urmare cu „N la puterea „n” cuceriri feminine, narcisist, stapanit de un puternic ego, de altfel „bunut” la suflet si in aceeasi masura „tampitel” la minte, cazut intr-o „inamorare onorabila” fata de Lisa.
Si iata-l acum si pe George Madison (Paul Rudd), acel „fara sare si piper” manager de concern, convins ca in sfarsit este implicat intr-o serioasa relatie amoroasa cu o individa stapanita de un egoism feroce, pentru care pe lume exista in primul rand ea, dorintele ei, cariera ei, prin urmare EA si apoi ceilalti care trebuie sa slujeasca cauzelor si nevoilor ei. Si asta pana cand George primeste citatia de la cel mai inalt for american in chestiune, privind investigarea sa la nivel inalt pentru fraude financiare in compania pe care o conduce. Si bineinteles, marea sa „relatie serioasa” se duce de rapa, pentru ca – extrem de precauta – iubitica se decide pentru „o pauza” in amor, pana cand lucrurile se vor limpezi. Asa ca Lisa si George au o prima intalnire face to face!
Si iata triunghiul amoroso-conflictual, in care se inscrie cu umor si Madison Senior, un Jack Nicholson care reuseste macar prin prezenta si joc sa salveze de la catastrofa pelicula. Pe cat de unsuros pare el – uns cu toate alifiile – pe cat de duplicitar in afacerea in care din spatele scaunului managerial al fiului, a tranzactionat pe langa lege tocmai cu „egiptenii” (chiar era momentul J), pe cat de onctuos este Seniorul in a-si determina fiul sa-si asume escrocheria financiara, etc, etc – pe atat mai lalaita pare partitura lui George, un specimen inca neajuns la maturitatea anilor pe care ii numara. Insa mai tot timpul filmului, cele trei colturi ale triunghiului mi s-au parut neconvingatoare atat ca script cat si mai ales ca echipa care trebuie sa evolueze intr-un tot inchegat, chiar daca firul dramaturgic nu e foarte inteligent construit.
Si revin si spun ca tot Nicholson mai salveaza fizica si chimia acestei pelicule, focusand asupra mari sale personalitati actoricesti atentia spectatorului. Si de-a dreapta sa sta Kathryn Hahn, o foarte buna actrita de comedie, care in rolul secretarei Annie a „patronului” George, reuseste sa contureze un rol suculent si convingator. Iar miza rezolvarii conflictului intre tata si fiu – respectiv o pedeapsa relativ minora pentru George – daca ia asupra sa fapta de coruptie, sau cei 25 de ani recluziune pe spinarea Seniorului Madison – daca adevaratul vinovat este dezvaluit, miza – dupa cum spuneam – pare a fi ideea ca „cineva trebuie sa te iubeasca asa cum esti”! Si se pare ca batranul”narcisist nemernic” a fost invins! Pentru ca Lisa si George, intr-un moment de dubla redundanta cinematografica (adica scena are loc iarasi in statia de autobuz cu „Metrobusul” asteptand cuminte si adica pentru ca iarasi „cineva” priveste de la fereastra de sus, catre jos – in strada) – par a-si rezolva tatonarile sentimentale si fac pasul declarativ.
Nu spun ca problematica tratata nu e interesanta, plina de omenie, de bun simt, etc, etc, dar maniera realizarii acestui film nu o pune in valoare, o superficializeaza, o transforma doar in cateva partituri actoricesti – microrecitaluri mediocre (cu exceptia lui Nicholson si Hahn), slabe copii la indigo ale altor roluri interpretate de exemplu de Witherspoon si Wilson (de Rudd chiar nu am macar ceva a spune :)). Si pe ici pe colo, cateva zambete si hohote de ras, care vin atat de natural si se termina atat de rapid, incat nu-i pot face „vinovati” nici pe producatori, nici pe actori.
„Cum stii daca ai noroc” sa dai peste un film bun? Nu poti sa stii! 🙂 Lasa-ti flerul sa te ghideze si nu vei fi dezamagit!
1 comment