Habemus Papam (2011) – Cu papa la psihanalist
Regia: Nanni Moretti
Scenariul: Nanni Moretti, Francesco Piccolo, Federica Pontremoli
Distributia: Michel Piccoli, Jerzy Stuhr, Nanni Moretti, Renato Scarpa, Margherita Buy, Dario Cantarelli
Golden Globe Italia 2011 – Nanni Moretti – pentru cel mai bun film
8 premii si 4 nominalizari
Cum am mai spus, nu alerg dupa filme mari, ci dupa filme bune, iar Habemus Papam ESTE un film bun.
Un film la care, chiar daca vibreaza uneori sub undele umorului si ale satirei fine, nu am reusit sa rad, pentru ca au primat sentimente si ganduri dincolo de exteriorizarea imediata a unui zambet.
Am citit cateva romane aparute in ultimii ani pe piata, cu tematica legata de conclavurile de la Vatican (si intrgile, calculele si masinatiunile politice aferente), menite sa aduca intregii lumi fumul alb care vesteste alegerea noului pontif. Si au fost si cateva filme pe aceeasi problematica.
Dar niciuna dintre creatiile anterioare nu au avut asupra mea un asemenea impact legat de desacralizarea actului in sine. O descralizare inteligent temperata si benefica, pentru ca vine sa ne prezinte umanul dincolo de sacru!
Zumzetul gandurilor si rugaciunilor nerostite cu glas tare “Nu pe mine Doamne, te rog!” – ridicat deasupra capetelor cardinalilor adunati in sfantul conclav pentru a-si alege noul Papa, ne conduce spre ideea ca aceasta sarcina pe umerii unui muritor, este una extrem de grea. Una este sa spui noului pontif ales “Nu trebuie sa va ingrijorati, dandu-va aceasta sarcina Domnul va da si ajutor s-o duceti la indeplinire si puterea sa sustineti greutatea unei asa mari responsabilitati” si alta este sa simti responsabilitatea asupra propriei persoane.
Iar cardinalul Melville, votat de catre conclav drept noul Suveran Pontif in institutia de frunte a moralei crestine a lumii, cade prada unei puternice “sinuzite psihice”, un atac de panica, care conduce spectatorul intr-o vie incursiune in lumea marilor prelati, in universul psihologic personal al “alesului”, dar si catre binomul plin de mister “izolare – libertate” al fiecaruia dintre noi. Sa fii om mai mult decat ceilalti oameni si sa tinzi catre desavarsirea si inaltarea spirituala nu este un dat pentru fiecare.
Psihanalistul ateu chemat sa “repare” starea cardinalului intr-o sedinta terapeutica care se desfasoara intr-o sala imensa a Vaticanului, inconjurat de cercul din ce in ce mai strans al prelatilor cu ochii larg deschisi si urechile ciulite si sub restrictiile privind problematica posibil de atins (fara aluzii la sex, fara intrebari despre … fara incursiuni in ….) da gres profesional in acest scop, dar reuseste profesional – si poate fara sa vrea – in a trezi la viata obisnuita, cu mici bucurii profane – comunitatea religioasa in care poposeste.
Iar cardinalul Melville reuseste sa evadeze departe de balconul Catedralei in care trebuia sa-si adreseze cuvantul catre credinciosii lumii, rataceste prin Roma, contempleaza orasul si asteapta un semn, o “iluminare”. Iata ca el este acum cel liber, iar psihanalistul este cel prizonier. Depinde cum va sti fiecare sa-si fructifice aceasta experienta.
Reintoarcerea si peregrinarea lui Melville in vechea si unica sa iubire, teatrul…un ritual moral adresat publicului, asa cum si religia este tot un cumul de ritualuri morale adresat oamenilor, reinvierea replicilor Pescarusului lui Cehov, toate acestea il ajuta sa priveasca adanc in el insusi, in cine este el, in ce se simte el in stare sa faca pentru cei din afara lui si il determina catre sinceritatea maxima fata de el, de ceilalti si de Dumnezeul pe care l-a slujit toata viata. Fara aceasta sinceritatea, omul Melville s-ar fi pus pe sine insusi sub semnul anularii.
Superb mesaj, care trebuia spus exact cu masura si inteligenta acestui film, sub mana lui Nanni Moretti, in tripla ipostaza creatoare (scenarist, regizor si interpret plin de savoare a psihanalistului) si cu participarea de mare clasa a aproapelui nonagenar Michel Picolli, complexul si desavarsitul ARTIST al peste 65 de ani de cinematografie. Michel Picolli cu zambetul sau trist, induiosator, cald si atat de omenos, cu respiratia sa taiata – cand de emotii coplesitoare – cand de fuga pe strazile Romei, cu strigatele sale de furie – atunci cand anxietatea il domina, Michel Picolli – un tablou al inrebarilor, indoielilor si singuratatii vietii unui om devotat carierei alese, pe care vrea sa o incheie in sinceritate, credinta si adevar.
Nanni Moretti si Michel Picolli poate ca meritau in acest 2012 o recunoasterea din partea unchiului Oscar!
Si sa nu uit, mi-a placut desfasurarea camerei (cinematografia Alessandro Pesci) pe interioarele si gradinile Vaticanului, in Piata San Pietro, pe strazile Romei si intarzierea ei pe figurile atat de bine realizate ale cardinalilor de toate varstele si de toate culorile.
Si coloana sonora a lui Franco Piersanti ilustreaza cu talent actiunea si este foarte inspirata introducerea piesei Todo Cambia interpretata de Merces Sosa: Todo Cambia Mercedes Sosa.
Iata si un link catre situl filmului, de unde veti putea culege informatii suplimentare.
1 comment