Arrival (2016)
Regia: Denis Villeneuve
Distribuția: Amy Adams, Jeremy Renner, Forrest Whitaker
Mie, ideea de film îmi sugerează în primul rând imagine, liantul dintre caractere şi întâmplări. Spre exemplu “Dueliştii”, văzut cu mulţi ani în urmă, mi-l amintesc ca pe o minunată expoziţie de tablouri ale unui pictor remarcabil. Filmul trebuie să profite de această trăsătură definitorie. Am chiar şi un test: încerc să-mi imaginez ce-mi spune dacă-l urmăresc cu sonorul oprit. Ce mai rămâne din el.
Ce-ar mai rămâne aşadar din “Arrival”? Niente, nothing, nada, rien, ничего, nichts… Într-un cuvânt, nimic. Un film albastru-(în loc de alb)-negru, completat cu inserturi color ale unor momente de viaţă despre care nu ştim până aproape de sfârşit dacă sunt anterioare sau ulterioare acţiunii în curs. Extratereştrii sosesc într-o navă imensă, concepută în aşa fel încât să nu semene cu nimic cunoscut (deşi tot seamănă: lui Dan Romaşcanu îi sugerează Măiastra lui Brâncuşi. Mie, un sâmbure de curmală. Cred că amândoi avem dreptate, în felul nostru). Nava se opreşte la câţiva metri de sol: “Atenţie, nu avem în comun decât faptul că gândim!” spune ea prin asta. “Dar şi gândurile noastre sunt total diferite!”
Nici extratereştrii n-ar trebui să semene cu nimic, dar seamănă cu nişte octopode cu şapte mâini. Şapte, nu opt! Mâini, nu picioare! Trăiesc într-o atmosferă ceţoasă şi comunică în scris stropind cercuri pe un geam. Minimalism absolut.
Lucrurile se schimbă dacă dăm drumul la sonor, când începem aşadar să le auzim păsurile. De aceea mă gândesc că poveştii i-ar fi stat mult mai bine sub formă de carte. De fapt scenariul a şi fost inspirat de nuvela SF “Povestea vieţii tale” (titlu mai bun decât “Arrival”, zic eu) a lui Ted Chiang, explicând în felul ăsta rolul decisiv al chinezilor în economia filmului.
Aparent, eroul principal este limbajul, ceea ce oferă material nu pentru o nuvelă ci pentru un roman (ori pentru o lucrare de semiotică). „În Evul Mediu, o limbă era văzută ca o expresie a artei” spune Louise Banks (Amy Adams), lingvista renumită aleasă să se înţeleagă cu alienşii. Un fel de Dan Alexe american, care avea, printre altele, sanscrita, farsi şi mandarina la degetul mic. Dar pe căi ştiinţifice nu-i reuşeşte nimic, deşi ia cercurile la puricat în toate felurile. Ba chiar ajunge să confunde „darul” cu „arma”, fapt pe cale să işte un conflict major.
În apărarea ei Louise povesteşte că, ajunşi în Australia, oamenii lui Cook l-au întrebat pe un băştinaş cum se numeşte animalul acela care îşi poartă puiul într-un buzunar. “Kan-ga-roo”, a spus el, ceea ce de fapt însemna “nu înţeleg”. Ca tot ea să adauge: “N-a fost aşa, dar dă bine în context.
Însă Louise avea „darul”: putea să simtă ce-i transmiteau heptapozii. „Limbajul îţi determină gândirea” decide ea, deşi informaţia pe care o obţinea nu-i parvenea prin limbaj. Căci ei, pentru care “timpul curge neliniar” (sau circular, cum ni se sugerează) o făceau să-şi trăiască viitorul: soţ, fiică, iubire… Dar ea nu avusese până atunci nimic din toate astea, şi nu înţelegea. Nici noi, de altfel. Însă noi aflăm apoi că filmul este de fapt despre singurătatea celui care îşi dedică integral viaţa unei idei. “Poţi să înţelegi comunicarea şi totuşi să sfârşeşti singur”, spune ea cu obidă.
Una peste alta, un film care merită văzut. De ce? Pentru că, în felul lui, pune întrebări bune despre viaţă, despre comunicare (ori imposibilitatea ei, atunci când participanţii sunt de tot diferiţi), despre moduri diferite de a exista.
Nota: 8/10
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=tFMo3UJ4B4g’]
