Adieu au langage (2014)
Regia: Jean-Luc Godard.
Premiul juriului la Cannes 2014. Cu… nu mai contează. Poziţia 49.
Nu credeam că mai trăieşte. Născut în 1930, avea 84 de ani în 2014 şi mai făcea filme, mai lua premii! Legendar! Ce văzusem de el, A bout du souffle şi Alphaville, a fost taaare demult şi nu-mi amintesc să mă fi entuziasmat. Aflat printre corifeii Noului Val (val care a nenorocit mulţi ani cinematograful românesc), Godard a fost maoist repudiat în 1968 de adevăraţii maoişti, apoi socialist repudiat de… Mă mir că n-a fost şi comunist repudiat.
În 2010 a primit un Oscar pentru întreaga carieră, prilej cu care Phil Alden Robinson a spus aceste memorabile cuvinte: „Godard a schimbat modul de a scrie, realiza, turna şi monta un film. Nu doar că a răsturnat regulile, le-a şi zdrobit sub roţi înainte de a da cu spatele ca să se asigure că au murit de tot.”
Excelent spus pentru că, deşi făcut mai târziu, filmul în discuţie, măcar în primul sfert de oră, corespunde perfect descrierii de mai sus. De ce doar în primul sfert de oră? Pentru că mai mult nu am putut să văd. Un montaj halucinant (de care mai întâi l-am crezut vinovat pe computerul meu, din cauza scenelor intrerupte brusc de cadre negre, după care urmau scene din alt film). Dacă n-ar fi fost vorba de Godard, aş fi zis că-s făcute de un amator care habar n-are. Aşa, doar m-am enervat.
Apoi coloana sonoră: un dialog mai mult şoptit este brusc continuat de vuietul apocaliptic al unei ploi (da, al unei ploi!), sau de zgomotul unui motor aşa cum probabil că se aude el când pui urechea pe cilindri, cu capota lăsată. Ca să nu trezesc toată casa reduceam volumul, suficient ca să nu mai aud nimic din următorul dialog şoptit, filmul nefiind subtitrat (îmi imaginez cum trebuie să fie într-o sală de cinema, unde nu ai facilitatea asta).
Bref, să-mi fie învăţătură de minte.
La vie d’Adèle (2014)
Regia: Abdellatif Kechiche.
Cu Adèle Exarchopoulos şi Léa Seydoux. Poziţia 45 din listă.
Un film straniu din multe puncte de vedere. Dar ce spun straniu? Ciudat de-a dreptul! Mai întâi autorul. Tunisian de origine, stabilit în Franţa de la vârsta de 6 ani, s-a pus pe făcut valuri de îndată ce a mai crescut. Adversar al lui Hollande şi amator de Marie Le Pen (FN este reprezentantul poporului, al claselor populare!) dar votând împotriva ei de câte ori a avut ocazia, a făcut mai întâi documentare, apoi filme cu buget redus. Care l-au săltat din treaptă în treaptă până la un Palme d’Or (pentru Adèle), obţinând unanimitatea juriului (condus de Steven Spielberg) şi a presei, atât în Europa cât şi în America. După care s-a certat cu toată lumea, s-a înjurat cu protagonistele şi, cel mai rău, cu Julie Maroh, autoarea cărţii de BD („Albastrul este culoarea cea mai caldă”) care a stat la baza filmului. Fiind acuzat de terorism regizoral şi ingratitudine.
Apoi filmul. Este povestea unei fete drăguţe şi enervant de tinere care, normal, îşi caută împlinirea în viaţă. După o serie de încercări convenţionale nereuşite, şi-o găseşte în intimitatea totală şi neconvenţională a unei pictoriţe cu părul albastru. Intimitate care ne este prezentată în detalii somptuoase.
Am apreciat modul degajat cu care suntem introduşi în universul femeilor, pentru că mi s-a părut autentic. De unde l-o fi ştiut Kechiche? Desigur, cu ajutorul celor două actriţe care, la intervenţia expresă a lui Spielberg, au primit şi ele Palme d’Or odată cu filmul.
