În cele două ore și ceva de vizionare a celor cinci filmulețe, nu îmi amintesc să fi zâmbit vreo secundă. La unul dintre ele, „Fauve”, chiar am vrut instinctiv să ies puțin din sală, pentru că mi se întorsese stomacul pe dos, dar n-am vrut să-l deranjez pe Victor ca să-mi facă loc, așa că mi-am pus mâinile la ochi. Pot să vă spun că patru dintre ele sunt cu copii, dar să nu luați copiii cu voi la aceste filme! Măcar pentru atât, și tot e bine că m-am dus să le văd.
Dacă ați sperat cumva de la vreunul din filmele de lungmetraj nominalizate anul acesta la Oscaruri să vă prilejuiască ceva senzații tari, ei bine, aflați că v-ați greșit ținta. Poftiți aici, la cele patru din cinci filme sumbre și scurte, și aveți coșmarul garantat vreo două nopți. Până le uitați. Fiindcă nu văd de ce nu le-ați uita, atâta vreme cât nu prea rămâneți decât cu niște adrenalină consumată și atâta vreme cât sunteți normali din punct de vedere mental.
Primul este intitulat „Madre”. Aici sunt două mame, una umilă, îmbătrânită, care-și vizitează fiica, o adultă cam țâfnoasă, care-i vorbește de sus, dar care, mamă și ea, devine din ce în ce mai patetică într-o conversație cu copilul ei de vreo 6 anișori. După ce vedem prin ce trece, o vom scuza pentru tot. Băiețelul, plecat la mare cu tatăl lui, sună disperat, pe la apus de soare, de pe o plajă pustie, necunoscută, pierdut de tata (fostul ei soț) care a plecat undeva și nu s-a mai întors să-l recupereze de unde l-a lăsat. Intermitent, conversația este întreruptă, fiindcă celularul copilului nu prea mai are baterie. Nervii ni se întind tot mai tare și mai tare, atunci cînd aflăm din ce ii relatează copilul mamei sale, împietrită de spaimă și neputință, că de el se apropie un nene care tocmai a urinat și-l cheamă la el. Femeia îi striga prin telefon să fugă, copilul reușește să se ascundă undeva, după o piatră, dar nu știm bine dacă nenea l-a văzut sau l-a scăpat din vedere, cert este că filmul se termină cînd i se termină și copilului bateria la celular și ne lasă cu ochii holbați de groază și de așteptare a unui final cât de cât mai…, dar regizorul spaniol Sorogoyen tocmai ne pregătește un alt film, de data aceasta de lungmetraj, cu același scenariu, dar cu detalii, și, sperăm, o finalizare a intrigii. Ba chiar un happy-end, dacă se poate.
Al doilea film este singurul care nu se supune temei generale despre băieți în pericole. Este „Marguerite”, film canadian, mai precis din Quebec, regiunea unde ajutoarele oferite persoanelor în vârstă, oricât de bune, nu pot elimina singurătatea de care au parte bătrânii, cea mai mare durere dintre toate, și care face din moarte o dorință. Asistenta socială (Sandrine Bisson) care o vizitează zilnic doar pentru maximum o oră pe Marguerite, este de orientare gay, și bătrâna Marguerite (Beatrice Picard, actriță cunoscută la Montreal) se întreabă „cum o fi oare să iubești o femeie?” și îndrăznește să formuleze întrebarea delicat, cu voce tare. Apoi tânăra află că și Marguerite s-a îndrăgostit în viața ei de o femeie, iar amintirea acelei femei este încă vie, ca o neîmplinire, căci timpurile acelea nu permiteau finalizarea unei relații homosexuale. Tânăra înțelege, își dă seama de cum or fi arătat acele timpuri și în loc să plece repede, cum o făcea de obicei, mai rămâne cu Marguerite, bolnavă în stadiu terminal, culcându-se lângă ea, sărutând-o pe gură, în timp ce bătrâna, închide ochii, zâmbind. Foarte frumos! Acesta va câștiga poate Oscarul, deși nu se încadrează în tema propusă, dar desigur că se încadrează în trend și în mândria de a avea noi libertăți, care vor însemna mai puține regrete la bătrânețe, poate. Poate.
„Fauve” este tot film produs de cineaștii din Quebec. Aici doi băieți nesupravegheați, probabil de la un orfelinat, hoinăresc prin locuri pustii, pe la un fel de mină părăsită, și ca să facă pe adulții se întrec într-un fel de joc băiețesc: care-l păcălește mai bine pe celălalt. Natura însă este nemiloasă cu cel care câștigă jocul și-l înghite în niște nisipuri mișcătoare, fără ca celălalt să reușească să-l ajute. Băiatul care supraviețuiește, paralizat de șoc și de groaza morții pe lângă care tocmai a trecut, vede aievea printre tufișuri acea vulpe cu care-l păcălise, cu numai câteva minute înainte să moară, prietenul lui de joacă. Întruchiparea morții? Reîncarnarea celui pierit? Greu de dibuit…
„Detainment” este cel mai controversat film al festivalului. Scandalul declanșat de participarea acestui film la Oscar face ca el să nu apară în cinematografele din Anglia. Există și o petiție semnată de părinții victimei și de sute de mii de cetățeni care cer ca acest film să fie retras de la nominalizare pentru Oscar. Este cazul „Bulger” și al celor mai tineri criminali din istoria dreptului internațional din ultimii 250 de ani. Regizorul Vincent Lambe, fără să ceară părerea părinților victimei, face filmul, considerând că reluarea acestui caz, analiza lui, reproducerea interogatoriului celor care au torturat și omorât un copil de 2 ani în 1993 la Liverpool, sunt ”de bine”: ne poate aduce o explicație și ne poate face să încercăm să-i înțelegem pe cei doi criminali, la vremea crimei în vârstă de numai 10 ani, în loc să ni-i închipuim ca pe doi monștri fără chip, sentimente, emoții, regrete, copilărie. Astăzi acești doi criminali au 37 de ani, trăiesc sub alte nume, pentru că altfel viața lor ar fi în pericol, s-ar găsi cineva care să-i facă să plătească cu viața pentru crima lor odioasă, de neexplicat. Unul chiar a mai fost condamnat mai recent de încă două ori pentru deținere de material de pedofilie. Părinții victimei încă se mai luptă ca acești criminali să fie pedepsiți mai aspru decât până în prezent și consideră că filmul este o fărădelege, o ofensă adusă nevoii lor de a nu mai fi tulburați, și o ofensă adusă festivalului. Filmul rămâne o căutare de a reactualiza și înțelege. A înțelege nu înseamnă automat și a ierta. Filmul informează și îndeamnă la a lua mai multă inițiativă și a da dovadă de mai multă responsbilitate civică în situații de viață asemănătoare, a te proteja de oameni care par normali și a afla că se poate și ceea ce la prima vedere ar părea greu de conceput. Cum ar fi că niște copii de 10 ani pot comite o crimă, fară vreun motiv anume, doar dintr-un instinct atavic, din setea de a fi puternic. Citiți Freud!
La final vine și „Skin”-USA. Acesta mi s-a părut cel mai rotund, mai clar, mai… film pentru o idee, nu o ilustrare a vreunui eveniment care vinde ziarul, nici pentru o simbolistica unei emoții, ori pentru consum de adrenalină contra cost, gen Luna Park. Aici este vorba despre o gașcă de skinheads și un băiețel care încearcă să înțeleagă de la tatăl lui ce-i cu rasa neagră, care este părerea familiei despre pielea neagră; rasismul îl va costa viața pe bărbatul pe care-l idolatrizează copilul. Dar culmea este că nu negrii sunt cei care-i fac de petrecanie. „Fiecare pasăre pe limba ei piere”, cum zicem noi, românii.
Pariul meu pentru un Oscar la această categorie este „Skin”.
