Little Joe (2019)
Regia: Jessica Hausner
Scenariul: Géraldine Bajard, Jessica Hausner
Cu: Emily Beecham, Ben Whishaw, Kerry Fox
Distribuit în România de Voodoo Film, din 6 martie
Cu un design imaculat, prezentat pe un ton rece și lipsit de afectivitate, Little Joe poate fi considerat o apologie a impersonalului. Al cincilea lungmetraj al regizoarei Jessica Hausner, și primul său film în engleză, Little Joe pune în prim plan alegerile dificile cu care se confruntă femeia modernă, aici Alice Woodard (Emily Beecham), bioinginer, dar și despre o posibilă lume de mâine, în care chimia are control total asupra simțurilor noastre.
Alice creează alături de colegul său Chris (Ben Whishaw) un nou tip de plantă, menită să producă fericire proprietarilor săi. Problemele pornesc din momentul în care aceasta, programată sterilă, dezvoltă un presupus instinct de conservare și afectează oamenii pentru a-și asigura reproducerea. Atmosfera austeră din laborator, cu un puternic iz patriarhal, are un personaj care iese din schemă: Bella (Kerry Fox). Unul dintre rolurile cheie, foarte bine jucat de actriță și printre cele mai naturale din toată pelicula.
Noua plantă este programată să emită, dacă este îngrijită corespunzător, un miros care induce fericirea, la bază fiind producerea oxitocinei. Personajele așa-zis fericite se transformă însă într-un soi de zombie incapabili să distingă sentimentele genuine și se comportă total nefiresc după inhalarea parfumului. Prima victimă va fi câinele Bellei, care prins accidental în seră este afectat rapid și apoi eutanasiat din cauza demenței. Tot Bella este cea care sesizează, în ciuda trecutului său psihiatric problematic, efectele negative ale ”fericirii”. Cum floarea roșie trebuia prezentată la un târg de profil care urma să înceapă foarte curând, echipa decide păstrarea acesteia în ciuda tuturor semnalelor de alarmă, mai ales că, dincolo de recunoașterea profesională a cercetătorilor, era în joc și reputația laboratorului, care avea nevoie de o infuzie de succes. Victimele colaterale pot fi neglijate.
Alice este și mama lui Joe, un puști de 13 ani, de unde și numele plantei: „Micuța Joe”. Curând după ce aduce clandestin o plantă pentru fiul său, el își schimbă comportamentul. Legătura cu tatăl este problematică, acesta trăind izolat într-o casă, departe de zgomotul lumii civilizate, însă la un moment lucrurile se schimbă brusc. Îndrăgostită de munca sa, Alice are foarte puțin timp pentru copil, iar noua descoperire o face și mai puțin atentă la nevoile sale. Discuțiile cu psihoterapeutul scot la iveală o serie de sentimente îngropate, care disturbă și mai mult relația cu micul Joe. Interesant este aici că nimeni nu oferă soluții, iar privitorul este invitat să decidă singur de partea cui este. Totul peliculei este în întregime plat, însă muzica, semnată Teiji Ito (mi-a amintit de creațiile lui Alberto Iglesias, mai ales de cele din filmele regizorului Pedro Almodovar) produce ruperi de ritm care contribuie la degajarea suspansului, capitol la care filmul suferă destul de mult.
Emily Beecham a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță la festivalul de la Cannes de anul trecut pentru interpretarea sa pentru Alice și este surprinzătoare prin opacitatea de care dă dovadă personajul. Nu devine imună la efectele negative în masă pe care le-ar putea avea comercializarea plantei și decide la un moment dat să încerce să o distrugă. Pendulând permanent între o realitate imaginată și una veritabilă, Alice se întreabă unde trebuie trasată granița. Pe măsură ce camera surprinde laboratorul în creștere, scăldat într-o lumină roz neplăcută, zgomotele înfiorătoare ale florilor cresc evocă groaza subestimată a ceea ce urmează. Natura percutantă a ritmurilor asemănătoare cu Kabuki induce palpitații de groază și ideea unui pericol permanent.
Faptul că pilonii tematici lipsesc de drept din scenariu este un mare minus al filmului, sunt scene în care discuțiile sunt lăsate neterminate, unele rămân deschise sau nu sunt credibile, iar jocul nenatural al unora dintre actori subminează munca de producție. Confuzia schimbărilor, dar și lipsa conceptelor clar determinate în film, mixul de probleme cu care personajele se confruntă fără a găsi o soluție, fac din scenariul lui Hausner și Géraldine Bajard o piesă greu de urmărit pentru spectatori.
Ambiguitatea capătă un rol prea mare, zonele gri derutând în permanență publicul. Aspectele formale sunt însă excelent calibrate, nervii întinși la maximum, iar la final ajungi să te întrebi dacă florea servește propriilor scopuri sau nu cumva răspunde nevoilor ascunse ale oamenilor. De la afirmația că nu poate controla totul, Alice ajunge să o facă totuși, eliminând orice element care ar putea să o distragă. Se ajunge astfel la depersonalizare totală și lipsa empatiei.
Costumele și designul de producție coordonate de Tanja Hausner și Katharina Wöppermann, pictează ecranul în nuanțe de verde clorofilă, stropite cu pete de roșu, galben și albastru. Este un mediu închis ermetic în care abstracția depășește realitatea, cufundandu-se într-un vis de veghe. Inevitabil m-am gândit la Parfumul, care îl are în rolul principal tot pe Ben Whishaw și care se bazează tot pe ideea unui parfum care să inducă fericirea, față de care este diferit din multe puncte de vedere, dar care rămâne totuși unul de referință în cinematografia filmelor de gen. Little Joe are câteva puncte nevralgice, dar dacă reduceți așteptările merită atenția pentru abordarea unor tematici extrem de controversate, pentru combinațiile ingenioase în scenele non-verbale de exemplu sau pentru conștientizarea și asumarea consecințelor care decurg din dorința de a schimba genetica naturală. Little Joe distruge ordinea umanității și își creează propria ordine.
