Étoile sans lumière (1946)
Regia: Marcel Blistène
Distribuția: Édith Piaf, Marcel Herrand, Jules Berry, Yves Montand
Am văzut în ultimii ani câteva filme documentare sau docu-drame dedicate vieții și carierei lui Édith Piaf. Momentul era deci potrivit pentru a vedea și unul dintre filmele în care aceasta a jucat și a cântat. Curiozitatea mi-a fost îndeplinită de ocazia de a vedea ‘Étoile sans lumière’ – filmul din 1946 al regizorului Marcel Blistène, care se afla la filmul sau de debut. Timpul nu a trecut fără a lăsa urme asupra acestui film, dar sunt multe motive bune pentru a-l vedea și astăzi. Édith Piaf este, desigur, punctul de atracție principal, dar apare în acest film și Yves Montand cu rolul său de debut pe ecrane. Piaf și Montand trăiau o pasională poveste de dragoste în acea perioadă. Iubirea lor trece ecranul.
Subiectul filmului este și el foarte interesant, surprinzând momentul de tranziție al cinematografiei de la perioada filmelor mute la cea a filmelor vorbite și cântate. Este vorba deci despre anii 1928 – 1930, deși scenografia și costumele nu sunt foarte riguroase în a reconstitui perioada. Tema va mai fi tratată mai târziu în numeroase alte filme memorabile de la ‘Singin’ în the Rain’ la ‘The Artist’. Stella Dora, vedetă a filmului mut, își vede cariera amenințată de apariția cinemaului sonor. Trebuie să joace într-un film muzical cu pirați, dar nu știe să cânte. Impresarul și amantul ei are ideea de a folosi vocea lui Madeleine, servitoare într-un hotel de provincie. Pentru a nu periclita cariera vedetei, conspiratorii, care-l includ pe inginerul de sunet Gaston, folosesc tehnica playback-ului și țin secret faptul că nu Stella este cea care cântă. Planul reușește mai bine decât se așteptau, filmul are mare succes, dar Madeleine, ignorată de aplauze și ne-invitată nici macar la banchetul de după premiera, începe să viseze să iasă din anonimat. Nu lipsesc bărbații care sunt gata să o ajute, în mod mai mult sau mai puțin interesat.
Édith Piaf nu era o mare actriță, dar rolul i se potrivește, personajul având de fapt multe puncte comune cu propria sa biografie. Atunci când Piaf cântă, ecranul radiază magnetism. Lista de cântece nu include niciunul dintre șlagărele ei celebre, dar include totuși câteva cântece frumoase, compuse de Marguerite Monnot. Yves Montand, tânăr și nonșalant, încă nu cântă în acest film, dar prezența sa justifică iubirea eroinei. Nici Serge Reggiani nu cântă aici, cum o va face în cariera care va urma. Gaston al său are naturalețe, spre deosebire de stilul cam rigid al actorilor mai experimentați din distribuție. Povestea melodramatică are un final modern și se sfârșește cu o scenă filmata minunat. Acest film, unul dintre primele realizate după război, într-o vreme în care lumea cinematografiei franceze încerca să-și regăsească echilibrul după anii de ocupație și de colaborare, oferă spectatorului de astăzi multe momente de satisfacție, dincolo de interesul documentar și de ocazia de a asculta încă odată vocea lui Édith Piaf.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
