Extremely Loud & Incredibly Close (2011)

Extremely Loud & Incredibly Close (2011)
Regia: Stephen Daldry
Scenariul: Eric Roth, dupa romanul lui Jonathan Safran Foer
Distributia: Thomas Horn, Tom Hanks, Sandra Bullock, Max von Sydow, Viola Davis, Zoe Caldwell, John Goodman, Jeffrey Wright

Am citit ambele romane traduse la noi ale lui Jonathan Safran Foer: „Extrem de tare si incredibil de aproape” si „Totul e iluminat” (Humanitas). Si iata ca mi-am intregit acum impresiile cu vederea celor doua ecranizari. Si sa nu uit, am citit si “Istoria iubirii” a lui Nicole Kraus, sotia lui Safran Foer, a careia dedicatie pe volum suna astfel: “Pentru buncii mei care m-au invatat opusul disparitiei si pentru Jonathan, viata mea”. Superbe cuvinte, edificatoare pentru crezul de viata si artistic al acestor doua suflete gemene de scriitori. Pentru ca tocmai despre o astfel de neuitare vorbeste si Jonathan Safran Foer in “Extremely Loud…”.

Insa ce ma mira insa, este extrem de redusul impact la publicul cinefil de pretutindeni al productiei pentru care Max von Sydow a fost nominalizat la Oscar la categoria actor secundar.

Pentru ca acest film merita atentia noastra, atat pentru adaptarea inspirata a romanului, cat si pentru toate celelalte performante: regia, cinematografia, coloana sonora si distributia.

Eric Roth care are in spate “The Curious Case of Benjamin Button” si “Munich” si “Forest Gump” a stiut sa cearna si sa discearna din materialul romanului acele fapte si intamplari menite cinematografic sa ilustreze ideea ca amintirea o pastrezi vie imparasind-o. Povestind despre victimele directe si cele colaterale ale atrocitatilor istoriei nascute din cruzimea si barbaria neumanitatii, Eric Roth s-a limitat in scenariul sau numai  la impactul tragediei 11 septembrie asupra personajelor, lasand in planul al doilea si tratand foarte vag trauma celui de-al doilea Razboi Mondial asupra bunicului Schell si a familiei sale. La fel, Eric Roth nu insista asupra “sindromului Asperger”, diagnosticul pustiului Oskar, lasandu-ne sa intuim poate singuri motivul pentru care tatal sau, mama si bunica comunica concertat pentru a-i capacita modalitatile de interactiune sociala si dezvoltarea talentelor si abilitatilor inascute. Si in felul acesta a rezultat un scenariu aerat, in care spectatorul se afla mereu in contact direct cu povestea si cu eroii sai. Plotul central ramane experienta de viata traumatizanta a lui Oskar, in tangenta cu tragedia pierderii tatalui in atentatul din 9.11. Un tata care la randul sau isi pierduse tatal (nu insa fizic) si fusese calauzit in viata de experienta si inteligenta unei mame intelepte.

Exista doua scene edificatoare in film, la inceput si la sfarsit – ca si doua coperti ale unei carti – care exemplifica modul in care  experienta spirituala de viata a tatalui este transmisa fiului. Scena zborului leaganului. O lectie despre cum trebuie sa inveti sa te rupi din stagnare, impietrire, imobilizare si sa inveti cu propriile puteri sa te dinamizezi, sa te inalti, sa zbori!

Ce a mai reusit scenariul (ca de altfel si romanul), este faptul ca nu a speculat melodramatic tragedia lui 9.11, nu a apasat tare pe sentimentele noastre de suprafata, ci a tratat lumea interioara si exterioara a copilului Oskar, cu o maturitate sobra si decenta, cu o fina cunoastere psihologica a universului mental bogat si imaginativ al personajului principal.

Utilizand flashbackuri intercalate prezentului suntem pusi in posesia uimitoarei mosteniri pe care un tata a fost in stare sa o lase fiului sau pana la varsta de 9 ani.Curiozitatea vie, imaginatia constructiva, jocuri lingvistice, organizarea expeditionara, elemente de tehnica sunt instrumente de viata care in momentele prezentului plin de regrete, spaime si remuscari, reusesc sa il elibereze in final pe Oskar de povara parelnicei vine si  lasitati. Reusesc sa-l faca in final sa gaseasca in interiorul sau cel de-al 6-lea District al New Yorkului, districtul asministrativ al neuitarii celor plecati dintre cei vii. Reusesc sa-l invete “sa nu inceteze sa caute”, reusesc sa-l determine “sa vorbeasca cu oamenii”!

“Are you there? Are you there?”….cuvintele tatalui din momentele finale ale vietii sale, devin cuvintele lui Oskar in cautarea semnelor si raspunsurilor. Si dupa cum se dovedeste, Oskar gaseste raspunsurile pe care le cauta. Le gaseste alaturi de multi alti oameni cu care interactioneaza  si pe care ii cunoaste si care il cunosc… toti acei Blacks’ si mai ales acel Willie Black, posesorul cheii. O cheie a sufletului celor 472 Blacks’ intalniti in fiecare dintre weekendurile cautarilor. Si mai gaseste Oskar un bunic … “chiriasul” din apartamentul bunicii si cei doi invata sa se cunoasca si sa se sprijine reciproc.

Oskar si oamenii de langa el invata ca viata trebuie traita ca o sarbatoare!

Oskar / Thomas Horn tine pe umerii sai plapanzi, toata substanta acestui film! Constructia relatiilor cu tatal sau, cu mama, bunica si “chiriasul-bunic” si cu fiecare dintre sutele de Blacks’ este interpretata de acest-pusti-viitor-mare-actor cu o intelegere adanca a personajului sau si cu un talent remarcabil. Sigur ca are alaturi actori buni: Tom Hanks, cu voce calda si mare devotament pentru rolul sau, Sandra Bullock – intr-atat de transfigurata de importanta rolului sau cheie (din nou cheie), incat cu greu am recunoscut-o (si asta e o treaba buna), Viola Davies si partenerul ei Jeffrey Wright, John Goodman – strasnica figura a portarului blocului si nu in cele din urma – Zoe Caldwell si Max von Sydow – straluciti in rolurile bunicilor paterni. Trei generatii de actori in mana lui Stephen Daldry (Billy Elliot / The Hours /  The Reader), un regizor care l-a inteles profund pe Jonathan Safran Foer dar si pe personajul Oskar si si-a asumat, nu in cele din urma mesajul plin de compasiune, dar sobru (non-invaziv sentimental) fata de victimele directe si colaterale ale acestei cumplite tentative la civilizatie care a fost 11 septembrie.

Un film de suuces in opnia mea si datorita cinematografiei lui Chris Menges (Route Irish /  The Reader / London Boulevard), datorita imaginii caruia New Yorkul capata panorame, cromatici si identitate de personaj cu drepturi egale in economia filmului.

Si iata ca de atatea ori in aceste cronici, ajung din nou la Alexandre Desplat, un magician al partiturilor pentru filme de mare valoare si respiratie artistica, cu o lista impresionanta de pelicule asupra carora si-a pus amprenta definitorie.

Din punctul meu de vedere, un film emotionant, care nu cerseste o emotie facila, ci se adreseaza fibrelor adanci ale simtirii. Ceea ce ma face sa il apreciez in mod special!

Nota: 9/10