Django Unchained (2012)

Django Unchained (2012) – Django dezlantuit

Regia: Quentin Tarantino
Scenariul: Quentin Tarantino
Distributia: Jamie Foxx, Christoph Waltz, Leonardo DiCaprio,  Samuel Jackson

Di – Jei – Ei – En – Gi – Ău –– Di e mut! 🙂

Asa isi “spells” Django numele … si cu stiinta si cu un imens umor!

Desi de multi ani manifest un refuz hotarat westernurilor, probabil dupa ce m-am indopat prea intens in anii adolescentei (John Wayne, Sergio Leone, etc, etc), azi am pasit peste orice retinere (doar e vorba despre atatea nominalizari si premii deja bifate) si am avut parte de un REGAL! Si o interconexiune din familia ciudateniilor care imi insotesc viata: doua mari filme ale anului 2012, vazute la distanta de cateva zile, Lincoln si Django Unchained – trateaza problematica lanturilor sclaviei afroamericane. Sigur insa, in maniere diferite. Dar ambele, ducand din intuneric, catre o zona mai luminoasa din istoria Statelor Unite.

Spuneam … un Regal pe care ni-l ofera Tarantino (inepuizabil si surprinzator de fiecare data), ajuns deja pe locul 43 in Top 250 al celor mai votate filme pe IMDb, o cota de  8.7 pe acelasi IMDb, 89% deja pe Rotten Tomatoes, 2 Golden Globes adjudecate (Christoph Waltz – rol principal, Tarantino – scenariu  ), 5 nominalizari la OSCAR (Robert Richardson – Cinematografia, Wylie Stateman – Editare sunet, Stacey Sher + Reginald Hudlin +  Pilar Savone – Producatori /Cel mai bun film al anului, Christoph Waltz – Rol principal, Tarantino – scenariu original) si recolta este cu mult mai bogata… din pacate, prea putin recompensatorie pentru Jamie Foxx (foarte bun si de neuitat pentru mine, la fel cu rolul lui  Nathaniel Ayers – registru grav – din The Soloist).

De ce un REGAL? Eu zic ca din urmatoarele motive:

-actiunea filmului se petrece in anul 1858 si trateaza una dintre cele mai negre pagini ale exploatarii umane inumane din istoria Americii, incheiata cu Proclamatia de Emancipare a sclavilor, la 1 ianuarie 1863 (si finalizata cu  amendamentul constitutional adoptat la 6 decembrie 1865). Si nenumarate scene vin sa exemplifice statutul sclavilor “negri” in economia americana, din Texas, in Tennessee si pana in Mississippi;

-insa abordarea lui Tarantino este parodica, paroxistica si extrem de imprevizibila ca rezolvare dramatica. Nedreptatea si inegalitatea sociala, servite din plin de cruzimea “albilor” sunt dejucate nu neaparat de forta armelor de foc, ci de inteligenta, determinare si mai ales umor. Umor ingenios, acutit si tintit si surprinzator de bine ancorat in detaliile antropologice si psihologice ale personajelor, claselor lor sociale si timpurilor pe care le traiesc. (Luati atentie printre alte perle la scenele asaltului KKKlanistilor). Si ceva in plus … o apreciere si o prietenie barbateasca bazata pe cunoastere, respect, stima si comuniune cinstita de intelegere a vietii si a intereselor reciproce;

–cinematografie (Robert Richardson) de mare clasa cu imagini superbe landscape (iarna/zapada/crestele muntilor) pe care sunt decupate chipurile si siluetele personajelor, recreerea minutioasa a asezarilor urbane texane, a conacelor sudiste, jocuri de umbre, miscare, sange si sange si sange  tasnind in valuri si straluncind in sclipirea lumanarilor si a candelabrelor…;

–personaje emblematice epocii si de fapt tuturor epocilor, manate de trasaturi caracterologice bine definite, cu toate cele bune si cele rele. Partituri interpretate magistral de o pleiada de actori … Jamie Foxx, Christoph Waltz, Leonardo DiCaprio,  Samuel Jackson si o scurta aparitie – con la cortesia di Franco Nero. Leonardo DiCaprio care nu conteneste sa ma uimeasca (in bine, chiar foarte  bine), Samuel Jackson intr-o compozitie slefuita pana la cel mai mic detaliu – privire, mers, motivatie psihologica, Jamie Foxx precum un linx elegant la panda, dar cu ochii tradandu-i sufletul si inteligenta (de aceea si-i ascunde dupa o pereche de ochelari “hoti” 🙂 ), “un negru calare pe un cal” si care admite ca „să omori oameni albi şi să primeşti bani pentru asta, cum să nu-ţi placă?”  si un Waltz cu totul altul decat in Inglourious Basterds (dar la fel de “neamt”), de neuitat multa vreme dupa ce parasesti sala de cinema;

-un Tarantino de pastrat in galeria celor mai bune filme, un scenarist/regizor plin de respect pentru istoria tarii, pentru istoria oamenilor ei dusi in “dulcea lume de apoi”, pentru acei “unul la zece mii” in stare sa schimbe istoria, pentru traditia filmului western, dar un Tarantino cu o perspectiva a actiunii si a dialogului plina de imaginatie si originalitate si de un umor genial care te lasa intr-o stare de bine, de confort intelectual as zice;

-si, nu in cele din urma, un Tarantino care isi realizeaza  aceasta noua performanta si cu stiinta selectionarii unei coloane sonore excelente, din care nu lipsesc nici piesele clasice (Fur Elise – Beethoven – spre zdruncinarea germanului-doctor- dentist-vanator-de-recompense King Schultz ba chiar si Dies Irae – Recquiemul lui Verdi), nici piese country-western bine cunoscute si culmea (ca doar il avem in distributie pe Jamie Foxx) nici rap si hip-hop. Cu cautarile de rigoare, puteti gasi albumul soundtrack-urilor integral pe internet (23 de piese).

Noi va oferim o selectie (click pe linkuri):

1. Django (Main Theme) – Luis Bacalov, Rocky Roberts

2. Lo Chiamavano King (His Name Is King) – Luis Bacalov, Edda Dell’orso

3. Freedom – Anthony Hamilton & Elayna Boynton

4. I Giorni Dell’ira – Riz Ortolani

5. 100 Black Coffins – Rick Ross

6. Unchained (The Payback/Untouchable) – James Brown and 2Pac

7. Un Monumento – Ennio Morricone

Nota: 9.5/10

[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=eUdM9vrCbow’]